În atelierul de magie

„Parțial volum de memorii, parțial o explorare științifică, În atelierul de magie este o lucrare încărcată de emoția descoperirii: cu toții avem în spațiul nostru lăuntric un mic atelier de magie, un loc al calmului și al frumuseții, la care ne putem întoarce ori de câte ori simțim nevoia. Așa cum James Doty ne arată în mod convingător, nu trebuie decât să deschidem ușa și să intrăm." — ARIANNA HUFFINGTON, autoarea cărții Thrive
„Cartea aceasta ne spune povestea remarcabilă a unui neurochirurg care caută să deslușească misterele legăturii dintre creier și inimă. De la acel moment din copilăria sa, când un simplu gest de bunătate i-a schimbat destinul, până la înființarea unui centru pentru studierea compasiunii la Universitatea Stanford, viața lui James Doty ilustrează faptul că existența fiecăruia dintre noi este importantă. Sunt convins că mulți cititori se vor simți îndemnați să-și deschidă inimile pentru a vedea ce pot să facă pentru cei din jur." — Sfinția Sa DALAI LAMA

„În această carte profundă și frumoasă, dr. Doty ne împărtășește lecții de viață importante: fericirea nu poate să existe fără suferință, compasiunea se naște din înțelegerea propriei noastre suferințe și a suferinței celor din jurul nostru și doar atunci când avem compasiune în inimile noastre putem fi cu adevărat fericiți." — THICH NHAT HAHN, călugăr budist, lider spiritual global și activist pentru pace

PARTEA ÎNTÂI. În atelierul de magie 19

1. Magie adevărată 21
2. Un corp în repaus 30
3. Gândindu-mă la gândire 52
4. Dureri în creștere 69
5. Trei dorințe 86

PARTEA A DOUA. Misterele creierului 103

6. Solicitate 105
7. Inacceptabil 119
8. Nu este operație pe creier 137
9. Sultanul nimicului 157

PARTEA A TREIA. Secretele inimii 169

10. Renunțare 171
11. Alfabetul inimii 180
12. Manifestând compasiune 191
13. Chipul lui Dumnezeu 203

Mulțumiri 209

Un corp în repaus

Încă de la începutul civilizației, sursa inteligenței și conștiinței umane a fost un mister. În secolul al XVII-lea î.Hr., egiptenii credeau că sursa inteligenței era inima. După moarte, inima era venerată și păstrată alături de alte organe interne. Creierul era atât de puțin valoros pentru egiptenii antici, încât devenise o obișnuință să fie îndepărtat cu un cârlig prin cavitatea nazală înainte de mumificare, apoi aruncat. În secolul al IV-lea î.Hr., Aristotel credea că rolul creierului era acela al unui mecanism de răcire a sângelui și de aceea oame¬nii (cu creierele lor mai mari) erau mai raționali decât fiarele cu „sânge fierbinte". A fost nevoie de 5000 de ani pentru ca această părere despre lipsa de importanță a creierului să fie răsturnată. Importanța creierului pentru identitatea umană a început să fie înțeleasă numai pentru că oamenii care suferiseră traumatisme craniene în accidente sau fuseseră răniți în război au manifestat incapacitate cognitivă sau motorie. Deși se aflaseră multe despre anatomia și funcțiile creierului, cunoștințele noastre au rămas destul de limitate în domeniu. De fapt, pe tot parcursul secolului XX, se crezuse că creierul era fix, imobil și static. Astăzi știm despre creier că e caracterizat de o mare maleabilitate și că se poate schimba, adapta și transforma. Este modelat de experiență, recurență și intenție. Numai datorită progresului tehnologic extraordinar din ultimele decenii putem să observăm capacitatea creierului de a se transforma la nivel celular, genetic și chiar molecular. În mod extraordinar, cum aveam să descopăr, fiecare dintre noi deține abilitatea de a schimba circuitele propriului creier.
Prima mea experiență de neuroplasticitate a avut loc în prezența lui Ruth, în camera din spate a acelui magazin cu obiecte de magie din centrul comercial. Nu știam asta pe atunci, aveam doar 12 ani, dar pe parcursul celor șase săptămâni, ea a reușit să-mi schimbe circuitele creierului. A făcut, la acea vreme, ceea ce mulți ar fi spus că era imposibil.
N-am vorbit cu nimeni despre planurile mele de a merge la magazinul de magie în fiecare zi, dar, pe de altă parte, nimeni n-a întrebat. Vara în Lancaster era ca și cum ai sta într-un purgatoriu etern, fierbinte și bătut de vânt — aveam mereu sentimentul neliniștitor că trebuia să fac ceva, doar că, dacă stăteam să mă gândesc, nu era nimic de făcut. Complexul de apartamente în care locuiam era încercuit de pământ bătătorit și buruieni. Din când în când, acest peisaj era presărat cu vreo mașină părăsită sau vreun utilaj abandonat. Obiecte nedorite, aruncate într-un loc unde nimeni nu observa.
Copiii, dar și adulții obțin rezultate bune dacă există consecvență și încredere. Creierul tânjește după ele. În casa mea n-aveam niciuna. N-aveam o oră fixă la care să mâncăm, nici o alarmă să te trezească pentru a merge la școală și nici o oră la care trebuia să mergem la culcare. Dacă depresia mamei mele dădea puțin înapoi ca să se poată ridica din pat, o mâncare adevărată putea fi pregătită. Asta dacă erau alimente în casă. Dacă nu, mă duceam la culcare flămând sau vizitam vreun prieten cu speranța că o să mă roage să rămân la cină. Mă credeam norocos pentru că, spre deosebire de majoritatea prietenilor mei, nu trebuia să fiu acasă la o anumită oră. Nu voiam să ajung acasă decât târziu fiindcă știam că, dacă ajungeam mai devreme, găseam vreo ceartă sau se întâmpla ceva ce mă făcea să-mi doresc să fiu în altă parte, să fiu altcineva. Câteodată, îți dorești cel mai mult ca o altă persoană să-ți vorbească, să-ți spună orice. Pentru că asta înseamnă că ești important. Și alteori nu înseamnă că nu ești important, ci doar că nu ești observat, pentru că durerea celor din jur te face invizibil.