Lecții de magie

pag. 11-12

Viața creativă, definiție

Aceasta e, cred eu, principala întrebare de care depinde orice viață creativă: Ai curajul să dai la iveală comorile ascunse în tine?
Eu nu știu ce se ascunde în voi. Nu am cum să știu. Poate că nici voi nu știți prea bine, deși bănuiesc că ați întrezărit câte ceva. Nu vă cunosc aptitudinile, aspirațiile, năzuințele, talentele secrete. Dar cu siguranță există înăuntrul vostru ceva minunat. Spun asta cu toată convingerea, fiindcă se întâmplă să cred că suntem cu toții purtătorii unor comori ascunse. Cred că asta e una din cele mai vechi și mai generoase feste pe care ni le joacă universul nouă, oamenilor, atât pentru amuzamentul său, cât și pentru al nostru. Universul ascunde comori stranii în adâncul fiecăruia dintre noi, și apoi se retrage ca să vadă dacă le putem găsi.
Căutarea și descoperirea acestor nestemate - iată ce înseamnă să duci o viață creativă.
Curajul de a porni în această căutare, mai întâi de toate - iată ce deosebește o viață banală de una plină de magie.
Rezultatele adesea surprinzătoare ale acestei căutări - iată ce numesc eu Marea Magie.

O viață mai amplă

Să nu credeți că atunci când vorbesc despre ”a fi creativ” mă refer neapărat la a-ți dedica viața profesională, sau viața ca atare, exclusiv artei. Nu spun că trebuie să devii poet și să trăiești pe un vârf de munte în Grecia, că trebuie să dai spectacole la Carnegie Hall ori să câștigi un Palme d”Or la Festivalul de Film de la Cannes. (Deși, dacă vrei să-ți încerci puterile cu oricare dintre aceste isprăvi, nu ezita! îmi place să văd oameni care pun totul la bătaie.) Nu! Când spun ”viață creativă”, vorbesc de ceva mai general. Mă refer la o viață călăuzită mai degrabă de curiozitate decât de teamă.
Unul dintre cele mai frumoase exemple de creativitate pe care le-am văzut în ultimii ani este cel al prietenei mele Susan, care s-a apucat de patinaj artistic la patruzeci de ani. De fapt, ea știa deja să patineze. In copilărie participase la diverse competiții și i-a plăcut întotdeauna patinajul, dar a renunțat în adolescență, când a devenit clar că nu avea destul talent ca să ajungă campioană. (Ah, minunata adolescentă - când ”cei talentați” sunt luați din turmă, ceea ce lasă întreaga povară a viselor creatoare ale societății pe umerii fragili ai unor făpturi alese, condamnându-i totodată pe ceilalți la o viață banală, lipsită de inspirație! Halal sistem...)
In următorii douăzeci și cinci de ani, prietena mea Susan nu a patinat deloc. De ce să-ți mai dai osteneala dacă tot nu poți să fii cel mai bun? Apoi a împlinit patruzeci de ani. Era apatică. Era neliniștită. Se simțea plictisită și greoaie. Și-a cercetat un pic sufletul, cum face omul la aniversările majore. S-a întrebat când se simțise ultima oară cu adevărat ușoară, veselă și - da - creativă. Spre mirarea ei, și-a dat seama că trecuseră decenii de atunci. De fapt, nu se mai simțise așa din adolescență, când făcea încă patinaj artistic. A descoperit cu groază că își refuzase atâta amar de vreme un lucru care o făcea să se simtă vie și era curioasă să vadă dacă-i mai plăcea.