Dincolo de bine și de rău
Cuvânt înainte ... 7
I. Despre prejudecățile filozofilor ... 13
II. Spiritul liber ... 39
III. Firea religioasă ... 63
IV. Aforisme și interludii ... 83
V. Despre istoria naturală a moralei ... 103
VI. Noi, învățații ... 129
VII. Virtuțile noastre ... 150
VIII. Popoare și patrii ... 180
IX. Ce înseamnă aristocratic? ... 208
Din munți înalți. Epodă ... 244
pag. 27-28
14
Poate că, acum, în cinci-sase minți încolțește ideea că nici fizica
nu este altceva decât o interpretare și o adaptare a lumii (în
concordanță cu noi, dacă ni se permite să spunem astfel), dar nu o
explicare a lumii; însă, în măsura în care se bazează pe credința în
simțuri, fizica valorează mai mult, iar pe termen lung va conta tot mai
mult, și anume ca o explicație. în favoarea ei sunt ochii și degetele,
evidența și palpabilitatea, ceea ce are o influență magică, persuasivă
și convingătoare asupra unei epoci cu gusturi fundamental plebee, care
se ia instinctiv după canonul adevărului susținut de senzualismul etern
popular. Ce anume este clar, adică ”explicat”? Doar ceea ce se poate
vedea și atinge - până acolo trebuie să împingem orice problemă.
Dimpotrivă, tocmai în repulsia față de evidența simțurilor constă
farmecul modului de gândire platonician, care a fost unul aristocratic -
pesemne printre oameni ce se bucurau de simțuri chiar mai puternice și
mai exigente decât contemporanii noștri, dar care știau să găsească un
triumf mai mare în a rămâne stăpân asupra simțurilor respective; iar
asta cu ajutorul unor rețele conceptuale palide, reci și cenușii,
aruncate peste vâltoarea simțurilor multicolore - ”gloata simțurilor”,
cum o numea Platon. In această subjugare și interpretare a lumii în
maniera lui Platon era o plăcere de alt tip, diferită de cea pe care
ne-o oferă fizicienii de azi; tot așa darwiniștii și antiteleologii
printre fiziologi, cu principiul lor referitor la ”forța minimă” și
maxima prostie posibilă. ”Acolo unde omul nu mai are nimic de văzut și
de apucat, nu mai are nici ce să caute” - acesta este, firește, un alt
imperativ decât cel platonician, dar poate fi tocmai imperativul nimerit
pentru o generație viitoare de mecanici și de constructori de poduri,
robustă si harnică, care are de făcut numai muncă brută.
15
Pentru a ne ocupa de fiziologie cu conștiința curată, trebuie să
insistăm asupra faptului că organele de simț nu sunt fenomene în sensul
filozofiei idealiste; luate ca atare, ele nu pot fi nicidecum cauze!
Trebuie să admitem deci senzualismul, cel puțin ca ipoteză normativă, ca
să nu mai spun ca principiu euristic!... Cum vine asta? Iar alții
susțin chiar că lumea exterioară ar fi opera organelor noastre? Dar
atunci și trupul nostru, ca parte a acestei lumi exterioare, ar fi opera
organelor noastre! Iar organele noastre ar fi ele însele... opera
organelor noastre! Asta mi se pare a fi o radicală reductio ad absurdum
[reducere la absurd]; presupunând că un concept precum causa sui [a-și
fi propria cauză] este ceva fundamental absurd. în consecință, lumea
exterioară nu este opera organelor noastre?
16
Mai sunt unii inocenți observatori ai sinelui, care cred că pot
exista ”certitudini imediate”: de pildă, ”eu cuget” sau - așa cum suna
superstiția lui Schopenhauer - ”eu vreau”; ca și cum aici cunoașterea ar
reuși pur și simplu să ia obiectul ca pe un ”lucru în sine” și n-ar
avea loc o falsificare nici din partea subiectului, nici din partea
obiectului. Voi repeta însă de o sută de ori că ”o certitudine
imediată”, precum ”cunoașterea absolută” și ”lucrul în sine”, conține o
contradictio in adiecto [contradicție în termeni]; ar trebui să ne
eliberăm în sfârșit de seducția cuvintelor! Să lăsăm mulțimea să creadă
că a cunoaște înseamnă a ști până la capăt; filozoful trebuie să-și
spună: ”dacă analizez procesul exprimat în propoziția «eu cuget», obțin o
serie de afirmații îndrăznețe, pe care este greu, poate chiar imposibil
să le fundamentez; de exemplu, că eu sunt cel care cugetă, că în genere
trebuie să existe ceva...