Eu, Femeia, către Tine, Bărbatul

Indiferent de modul în care ajungem să jucăm pe scena relației noastre, indiferent de intensitatea trăirilor personajelor pe care le întruchipăm, de numărul spectatorilor ori de durata piesei, rolurile se cer asumate în totalitatea lor, până la ultima replică, până la căderea cortinei sau ... până la ultima suflare. Odată intrată pe scenă alături de tine, nu-mi pot delega rolul de femeie, nu mă pot dezice de actele care nu-mi plac și nu pot sări peste replicile ce mă fac să mă simt inconfortabil, nu pot, desigur, nici să reduc piesa la pasajele care mă încântă pe mine sau mă tentează să le reproduc la infinit. Nu pot să ies din scenă și să mă pierd printre spectatori, nu pot fugi în culise lăsând un act neterminat, nu pot să-mi părăsesc rolul cu care am intrat pe scenă și să umplu timpul și spațiul piesei noastre cu replici dintr-o piesă jucată demult, fără să-mi asum consecințele unui fiasco la nivelul trăirilor interioare sau la nivelul consecințelor exterioare. În dansul comun, eu îmi înșir pe ring pașii diafani în conduri de femeie, iar tu îți asumi pașii tăi calculați, de bărbat; odată ce am decis să jucăm, să dansăm, să aprindem artificii de-o noapte sau să proiectăm edificii de-o viață împreună, este necesar să ne asumăm rolurile. Cu cât unul din noi va uita din replici ori va sări peste pași, cu atât, vrând sau nevrând, celălalt, pentru a salva piesa sau dansul, va prelua părți secundare sau esențiale din rolul celuilalt, iar mai devreme sau mai târziu, confuzia rolurilor, suprapunerea sau abandonarea lor va crea o imagine tristă și debusolantă a unui act ratat ...

Cântând în duet, nu ne putem înlocui partiturile unul altuia, nici prin acord și nici pe furiș, fără să ne asumăm riscul unei simfonii de care nimeni nu se poate bucura. Putem, cel mult, când și când, atunci când e nevoie și când e posibil, să acoperim discret o sincopă a celuilalt, un lapsus sau o ezitare pentru ca opera să rămână în armonie în pofida micilor dizarmonii ce se iscă între instrumente și note ... Nu putem însă sa ne punem în locul și în rolul celuilalt fără ca relația să nu se dizolve odată cu noi. Indiferent de cine a fost regizată și ce formă îmbracă, în piesa în care joacă un bărbat și o femeie, rolurile nu pot fi schimbate în niciun sens fără ca spectacolul să devină altceva decât ceea ce îi era dat să fie și fără ca personajele să-și piardă identitatea pe care o aveau atunci când numele lor au fost alese de Autor să fie, pentru o vreme, alături pe același afiș, în aceeași piesă ...

Ca să îmi pot juca rolul meu de Femeie până la capăt și cât mai bine alături de tine, te invit să îți joci cât mai autentic și cât mai asumat rolul Bărbatului de lângă mine. Dincolo de roluri, în ele și prin ele, ne vom (re)descoperi pe Noi, cei care Suntem ...

Punți și Poduri

O relație nu este (doar) o punte (d)intre doi oameni. O relație este un act de Creație în care fiecare vine cu ceea ce este p cu ceea ce are, dar vine fi cu ceea ce vrea să fie fi cu ce nu are un act de creație care implică să pui fi să iei, să șlefuiești până la ultimul detaliu pentru a da strălucire, frumusețe fi funcționalitate dar implică deopotrivă fi să dai jos ce ai ridicat, să ștergi ce ai scris, să distrugi ceea ce îți părea bun, pentru a pune în loc altceva ce are mai mult sens. O relație este un coautorat în care ideile unuia pot fi puse în cuvinte de celălalt iar filele umplute de tine pot fi rupte de cel de lângă tine sub simpla motivație că el alfa consideră că e mai bine pentru opera ce-o scrieți împreună. O relație este un concert la patru mâini la unul fi același pian, un concert în care partitura pe care tu o urmezi notă cu notă poate fi ignorată nonșalant fi spontan de celălalt, care, în mod firesc, face uz de dreptul la improvizație. O relație este un dans în doi, în care pașii tăi riscă să preia ritmul ființei tale, alunecând pe scenă prea încet sau prea rapid în comparație cu ritmul pașilor celuilalt ori în comparație cu ritmul muzicii pe care voi doi ați ales să dansați. O relație... e asumarea reciprocă, necondiționată fi apriori, a tot ceea ce rezultă din acordul a doi oameni de a pune în comun ceea ce au fi ce nu, ceea ce sunt fi ce nu, pentru a obține Altceva. decât ar obține dacă ar alege să nu intre în relație. O relație implică inclusiv responsabilitatea reciprocă a riscului conceperii unui edificiu nesigur și disfuncțional a unei opere inestetice, a unei povești de groază, a unei simfonii deprimante, a unui dans ce rănește picioarele. Asumând responsabilitatea rezultatului onest și reciproc, cei doi pot co-crea în continuare, pot demola mai întâi sau pot lasă în urmă ce nu e de păstrat, pot îndrepta erori din mers fi pot șterge greșeli până se tocește radiera, pot coopera fi dansa fi interpreta, iar fi iar, în multe feluri fi în multe ritmuri, până când ajung la Creația care-i însuflețește și-i împlinește pe amândoi până când Creația devine Una cu fiecare din ei p Ei devin Una cu Relația. Fără asumarea reciprocă a responsabilității creației în doze relația rămâne doar o punte între doi oameni, o punte adesea șubredă, mult prea lungă ori mult prea îngustă pentru ca unul sau altul să îndrăznească sau să-fi dorească să o (mai) parcurgă pentru a-l întâlni pe Celălalt spre a construi împreună un Pod.

Tot în 1
Șampon 2 în 1, cafea 3 în 1, roboți de bucătărie 5 în 1...

Se pare că în zona producției de bunuri de consum ori alimentare, plurifuncționalitatea funcționează. În pofida strădaniilor intense a generații întregi, partenerul de viată, oricât ne-am dori noi de mult, nu poate fi (ți nici nu știu dacă e bine să fie) multilateral dezvoltat pentru îndeplinirea nevoilor multi­multiple ale relației de cuplu/de familie/ale celuilalt. Avem pretenția, când ne asumăm o viată în doi, ca celălalt să devină supapă de sigurantă, umăr de plâns, zămislitor de copii, susținător de moral !i de buget, companion efervescent, terapeut empatic, maseur, duhovnic, amant pasional bucătar, body-guard, șofer... și da am obosit scriind doar câteva din atribuțiile din „fișa postului” cuiva angajat în instituția numită ”cuplu”. Ne mirăm că familiile se destramă mai rapid decât un vis de noapte la ivirea zorilor, ne mirăm că mare parte din relațiile care rezistă totuși îndelung, seamănă cu niște câmpuri de luptă sau cu niște saloane de spital de nebuni. Da, vedem și bătrâni care se țin de mână în parcuri și-și zâmbesc, da, vedem și copii senini și voioși ai unor părinți fericiți, vedem și cupluri, cu sau fără verighete pe inelare, care încă se mai sărută franțuzește în metrou sau în mașină și ne întrebăm atunci: „La ei cum de se poate?” Mă încearcă un răspuns, a cărei întrebare nici nu-și mai are rostul: cei fericiți în doi, nu-s „2 în 1”, nu-s „unul pentru altul” și nici nu se vor a fi (totul în 1 pentru celălalt, nu sunt două bucăți de cerc ce-și caută perechea, nu-s două jumătăți ce strigă după completare.

Ei sunt... două întreguri unul LÂNGÃ altul ce-aleg, iubindu-se, să se numească (împreună chiar dacă unul cade iar altul se ridică, chiar dacă unul spune „nu” și altul „da”, chiar dacă unul plânge și altul râde, chiar dacă unul vinde luna de pe cer căci celălalt se crede stea, chiar dacă unul strigă când celălalt nu vine, chiar dacă unul nu primește ce altul vrea să dea...