Supă de pui pentru suflet – Îngeri printre noi

Îngerii trăiesc printre noi. Îi putem descoperi dacă ne deschidem față de ei și dacă le invocăm ajutorul. Aceste 101 povești te vor ului. Printre ele vei găsi:

• Povestea unui băiețel rănit, rătăcit prin pădure, care este salvat din calea unei cete de mistreți agresivi de un câine al familiei. Abia mai târziu își amintește el că animalul murise cu doi ani înainte.

• Povestea unui bărbat întâmpinat, la înmormântarea fiului său de care se înstrăinase, de asistentul unui pastor. În final se dovedește că nimeni din biserica respectivă nu îl cunoștea.

• Povestea unei fete care este salvată din calea unui agresor de către vecinul ei, un membru al Beretelor Verzi, care își parchează motocicleta pe aleea din fața casei sale. Fata află mai târziu că soldatul lupta într-o țară de peste ocean și că nu se întorsese acasă.

• Povestea unei femei însărcinate aparent sănătoase, avertizată de spiritul mamei sale decedate să meargă de urgență la spital, întrucât viața fiului ei nenăscut este în pericol.

• Povestea unui bărbat cu multiple arsuri programat pentru o operație chirurgicală, care ascultă recomandarea unui înger de a se ruga la Dumnezeu. A doua zi dimineața, când se prezintă la spital pentru operație, se dovedește că arsurile sale sunt complet vindecate.

• Povestea unei tinere care conduce singură noaptea într-un oraș străin și este ghidată direct la o secție de poliție când un atacator îi ciocnește intenționat mașina.

Schimbă-ți viața poveste cu poveste.

Nu te pune cu noi

Căci El zice, și se face; poruncește, și ce poruncește ia ființă.

Psalmul 33:9

Privind fețele ostile din jurul mașinii sale, și-a dat seama că a făcut o alegere proastă. Fiul meu se dusese într-o zonă izolată de dincolo de calea ferată, unde știa că se țin une­ori petreceri. Mai fusese acolo, așa că sperase că își va găsi niște prieteni.

A găsit într-adevăr o petrecere, dar în mulțime erau numai fețe nefamiliare și ostile. Singura cunoștință pe care a găsit-o i-a spus de la obraz că ar trebui să plece; în caz contrar, va suferi consecințele. Alcoolul și drogurile sunt sinonime cu pericolul, așa că fiul meu s-a decis să plece.

Pe când se grăbea către mașină, a auzit pași în urma sa. Un grup de tineri îl urmăreau.

S-a încuiat în mașină și s-a simțit ceva mai bine, dar motorul refuza să pornească. Băieții care îl urmăriseră îi înconjurau acum mașina, făcând mișto de el.

Chiar atunci, un camion uriaș a apărut de nicăieri. Șoferul a parcat în apropiere, dar a lăsat motorul să meargă și luminile aprinse. Doi bărbați enormi au coborât, iar din cabină puteau fi văzute cu ușurință două arme atârnând într-un port-arm. Băr­bații au evaluat situația, iar tinerii puși pe harță s-au retras în umbră, continuând să privească scena.

Unul din bărbați a rămas de gardă, în timp ce celălalt s-a aplecat și i-a spus fiului meu:

– Ai nevoie de ajutor?

– Nu-mi pornește motorul.

– Mai încearcă o dată.

S-a dat un pas înapoi și s-a uitat la fiul meu, care a întors încă o dată cheia în contact. De data aceasta, motorul a pornit.

– Mulțumesc. Acum sunt în regulă.

– Bine, i-a răspuns bărbatul masiv, după care a plecat, însoțit de tovarășul său.

Cei doi nu au făcut niciun comentariu referitor la petrecere și nu le-au spus tinerilor să plece acasă. S-au întors direct la camionul lor.

Fiul meu i-a privit urcându-se în camion, după care a dema­rat. Când a ajuns în stradă, a rămas surprins să constate că din camion nu mai rămăsese nicio urmă, nici măcar în praful dru­mului. A mărit viteza și a încercat să prindă din urmă camionul, dar încercarea lui s-a dovedit zadarnică.

Zguduit, când a ajuns acasă, fiul meu m-a rugat să stau de vorbă cu el. Majoritatea copiilor nu le spun părinților lor ce s-a întâmplat, mai ales dacă au făcut ceva interzis, dar fiul meu dorea să îmi relateze povestea neverosimilă pe care o trăise în acea noapte.

Ascultându-l, m-am cutremurat la gândul că la acea oră aș fi putut primi un telefon de la spital sau de la morgă, în loc să-mi ascult fiul perfect sănătos povestindu-mi la masa din bucătărie ce i s-a întâmplat. Fiul meu mi-a relatat cu uimire cum a apă­rut de nicăieri camionul în acea zonă izolată și îndepărtată de drumurile principale. Nu exista nici măcar un indicator care să conducă acolo. De unde au venit acei bărbați? De ce a pornit mașina lui după sosirea lor și unde au dispărut aceștia la sfârșit?

Nu existau drumuri lăturalnice pe care ar fi putut-o apuca. Pur și simplu dispăruseră în neant.

Bărbații nu păreau deloc îngrijorați că petrecerea a continuat și că la ea participau minori care beau și consumau droguri. Sin­gurul lor scop a părut să fie protejarea fiului meu.

După ce fiul meu și-a încheiat povestea, am respirat ușurată și i-am zâmbit. Nu aveam nicio îndoială că acei bărbați fuseseră îngeri trimiși de Dumnezeu ca răspuns la rugăciunile mele con­tinue de a-mi proteja copiii. Dacă am avut vreodată îndoieli refe­ritoare la eficacitatea acestor rugăciuni, ele au dispărut pentru totdeauna în acea noapte.

Știam că ce aveam să îi spun îl va face pe fiul meu să își ridice sprâncenele până la cer, dar trebuia să o fac:

– Cei doi bărbați au fost îngeri.

Răspunsul lui m-a surprins:

– Știu acest lucru, mamă. Erau incredibil de mari, iar cami­onul lor a apărut practic de nicăieri și a dispărut imediat ce am fost în siguranță.

Am rămas amândoi profund impresionați de omniprezența și omnisciența lui Dumnezeu, manifestându-ne recunoștința profundă pentru îngerii Lui care i-au venit în ajutor fiului meu în acel camion uriaș.

8

Un înger la supermarket

Când de frumoasă poate fi ziua
Atinsă de amprenta bunătății!

~ George Elliston

Mă duc la supermarketul de lângă autostradă. Vrei să vii?

Am acceptat cu bucurie invitația, căci nu aveam prea multe opțiuni recreaționale în jurul campusului colegiului. Eram studenți, deci nu aveam bani, dar lângă auto­stradă exista un supermarket din care puteai cumpăra aproape orice cu bani puțini. Odată, m-am întors în dormitor cu o pungă de cinci kilograme de banane, cumpărată cu câțiva penny! Nu m-am gândit nicio clipă că nu puteam mânca atâtea banane, așa că marea majoritate s-au înnegrit și a trebuit să le arunc. Totuși, amintindu-mi de acest chilipir, am plecat plin de entuziasm la supermarket împreună cu amicul meu Michael, având doar câțiva dolari în buzunar.

Micul hol de la intrare era cu deosebire aglomerat când am ajuns. Toată lumea dorea să urce la etaj. De aceea, am optat pen­tru rampa rulantă care unea etajele între cele două scări obișnu­ite. Era ceva între un lift și o rampă rulantă pentru bagaje, așa cum vezi în aeroporturi. La începutul anilor 80 era o inovație pentru acea epocă. Avea marginile din oțel inoxidabil și o bandă de cauciuc în mișcare care te ducea în sus.

Când am început să urcăm, am observat doi-trei copii care se jucau pe banda de cauciuc. Când ajungeau sus, aceștia coborau rapid scările pentru a se urca din nou pe ea. De multe ori, își dădeau drumul să alunece în jos chiar pe rampă, trecând printre cumpărătorii care urcau.

Când ne-am apropiat de destinație, unul din copiii din fața noastră a alunecat și a căzut. Purta șosete în picioare, iar când a ajuns la capătul benzii de cauciuc, una din șosete i-a fost prinsă de aceasta și copilul a început să țipe.

Cineva din mulțime a apăsat butonul roșu de oprire a benzii și a blocat motorul acesteia. Presiunea la care era supusă glezna copilului nu a scăzut însă. În timp ce ne străduiam să îl ajutăm, un cumpărător intrat în panică a încercat să tragă de piciorul copilului, înrăutățind situația și făcându-l pe acesta să țipe și mai tare. Piciorul copilului se umfla și se înroșea cu repeziciune, arătând din ce în ce mai rău.

Un tânăr cu un șorț a blocat partea de jos a rampei cu o bari­eră din plastic ca să îi împiedice pe oameni să se înghesuie și mai tare în jurul copilului. Singurii care ne-am nimerit în apropiere am fost eu și cu Michael.

Cineva a strigat:

– Ajutor, avem nevoie de un cuțit pentru a-l elibera.

Aveam întotdeauna un briceag la mine, așa că am început să mă caut prin buzunare după el. Rareori mi se întâmpla să nu îl am la mine, dar acum, când aveam o nevoie imperioasă de a-l găsi, se părea că îl lăsasem pe noptiera din dormitorul meu.

Continui să îmi amintesc perfect ceea ce s-a întâmplat în con­tinuare, deși au trecut peste 30 de ani de la această întâmplare. Stăteam aproape umăr la umăr cu Michael, blocând orice trecere către băiat. Și totuși, în fața noastră a apărut de nicăieri o femeie. Aceasta nu a trecut de noi, și nici nu venise din lateral, sărind peste marginea rampei. Nu am putut nici spune că am văzut-o apărând din neant. Pur și simplu ne-am trezit cu ea în față. Purta o jachetă groasă, lucru care m-a uimit, căci afară nu era deloc frig.

Femeia s-a întors către noi, l-a privit pe Michael în ochi și i-a spus pe un ton răspicat:

– Michael, dă-mi briceagul.

Până atunci, Michael nu-și dăduse seama că are un briceag la el. Acum și-a băgat mâna în buzunar și a scos din el un briceag. L-a deschis și i l-a dat femeii.

Imediat, femeia s-a lăsat pe vine și a tăiat șoseta, eliberându-l pe copil. Între timp a sosit și mama copilului, care l-a îmbrăți­șat plângând. Am constatat ușurați că piciorul copilului nu avea nicio rană deschisă, revenindu-și sub ochii noștri la mărimea și la culoarea sa normală.

Peste câteva secunde, eu și Michael ne-am dat seama că femeia care a intervenit într-o manieră atât de dramatică nu se mai afla lângă noi. Nici de această dată nu a trecut pe lângă noi, și nu ar fi avut spațiul necesar pentru a trece pe lângă mama îngenuncheată lângă copilul ei, care ne blocau tuturor ieșirea. Eram șocați. De unde apăruse acea femeie? Cum de știa numele lui Michael și faptul că acesta avea un briceag în buzunar, deși el însuși nu avusese habar de acest lucru?

În ultimii ani de școală am discutat de multe ori cu Michael despre acest incident, dar nu am ajuns niciodată la o explicație rațională. Niciunul dintre noi nu ne mai aminteam cum arăta femeia, cu excepția jachetei groase pe care o purta. Deși toate celelalte detalii ale incidentului îmi erau cât se poate de clare, fața femeii îmi apărea ca în ceață.

În discuțiile despre Biblie sau în mass-media apar când și când relatări despre apariții ale îngerilor. Acestea îmi amintesc de fiecare dată de acea zi petrecută la supermarket, în care se pare că am asistat la o intervenție directă a lui Dumnezeu în momentul în care un copil avea nevoie de ea. Convingerea mea este că în acea zi eu și cu Michael am întâlnit un înger.

9

Ce știu absolut sigur

Nu vă îngrijorați de nimic; ci în orice lucru, aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri.

~ Filipeni 4:6

Era o noapte rece din iarna anului 1982. M-am trezit într-o situație în care mi-aș fi putut pierde cu ușurință viața. Mă îndreptam către micul orășel Chester, unde îmi luasem prima mea slujbă în învățământ, după ce petrecusem un week­end cu logodnicul meu Don în Columbus, Ohio.

Fordul meu Gran Torino, de culoare verde și vechi din anul 1973, supranumit „Iahtul” de frații mei, nu era o mașină pe care să mă pot bizui, având reputația de a muri în cele mai inopor­tune momente. De aceea, decizia de a bântui noaptea printr-o zonă rurală în toiul iernii, la o temperatură de minus 20 de grade Celsius, nu era cel mai inteligent lucru pe care l-am făcut vreo­dată. Ce nu facem însă de dragul iubirii!

Eram la 10-15 kilometri de casă, mergând către sud pe auto­strada Route 7, când motorul meu a început să dea rateuri. Am tras pe marginea drumului, iar motorul mașinii mele s-a înecat pentru ultima oară, după care s-a oprit definitiv. Dat fiind că nu era prima oară când mi se întâmpla acest lucru (ce-i drept că înainte mi se întâmplase pe lumină), mă simțeam pregătită, dar tot eram speriată.

Am încercat să îmi păstrez calmul. Am scos spărgătorul de gheață și lanterna din trusa de scule, m-am dat jos din mașină, am deschis capota și am căutat starterul. Am ridicat capacul și am introdus spărgătorul de gheață în gaură, lucru pe care îl făcu­sem de multe ori înainte.

Am încercat să pornesc motorul. Rr-rr-rr-rr. Nu am avut noroc, deși am pompat combustibil și am întors cheia în con­tact. „Păstrează-ți calmul. Inspiră adânc”, mi-am spus, în timp ce mașinile treceau pe lângă mine pe autostrada întunecoasă. „O să fii în regulă. Mai încearcă o dată”, am continuat să îmi spun, cu o încredere pe care nu o simțeam cu adevărat.

Am coborât din nou din mașină, am ajustat spărgătorul de gheață cu mâinile înmănușate care îmi înghețaseră deja, apoi am încercat din nou. Nici de această dată nu am avut noroc. Am simțit cum mă cuprinde panica.

M-am gândit să mai încerc o dată. Am coborât din mașină, de data aceasta foarte anxioasă, și am trântit ușa în spatele meu, din obișnuință. În acel moment terifiant, mi-am dat seama că cheia rămăsese în contact și farurile erau aprinse. Mintea mea s-a umplut pe loc de cele mai oribile scenarii:

1) Nimeni nu va opri ca să mă ajute, temându-se de un jaf sau de o agresiune din partea mea.

2) Aveam să îngheț până dimineața.

3) Aveam să fiu lovită de o altă mașină.

4) Aș fi putut opri un violator sau un criminal care de-abia aștepta o astfel de ocazie.

5) Ar fi durat ore sau zile până când un echipaj al poliției ar fi ajuns în acest loc pierdut la capătul lumii.

În cele câteva secunde în care toate aceste scenarii mi-au trecut prin minte, am luat o decizie. Era un gând impulsiv, dar mi se părea cea mai bună alegere date fiind circumstanțele. Am făcut semn cu mâna pe marginea autostrăzii, neștiind exact cât de mare este riscul pe care mi-l asum.

Aproape instantaneu, o mașină a oprit lângă mine. Geamul lateral s-a lăsat și am văzut că în ea erau un șofer de sex masculin lângă care stătea o femeie, amândoi de vârstă mijlocie.

– Ai nevoie de ajutor? m-au întrebat ei. Te putem duce undeva?

– O, da, mulțumesc, le-am răspuns cu o voce în care se puteau citi cu ușurință ușurarea și entuziasmul. Mi s-a oprit motorul și nu mai pornește. Am niște prieteni în Tuppers Plains, familia Eichinger. Dacă m-ați putea ajuta să ajung acasă la ei, v-aș rămâne profund recunoscătoare.

Pe scurtul drum până la casa prietenilor mei, am discutat puțin cu cei doi. Șoferul mi-a spus că era pastor la o biserică micuță din zonă, iar femeia de lângă el era soția sa. Le-am expli­cat la rândul meu cine eram, de unde veneam și încotro mă îndreptam. Când am ajuns la casa prietenilor mei, le-am mulțu­mit din inimă celor doi pentru ajutorul lor binevenit și mi-am propus să le trimit o notă de mulțumire pentru că și-au riscat propria siguranță pentru a mi-o asigura pe a mea.

A doua zi am început să îi întreb pe localnici dacă știau de biserica pe care o menționaseră salvatorii mei, dar spre surpriza mea nimeni nu auzise de ea. Mi s-a părut ciudat. M-am uitat în cartea de telefoane, la secțiunea „Biserici”. Nimic! Nu exista o biserică cu acel nume. Poate că acea biserică chiar exista, dar era prea mică pentru a fi listată în cartea de telefoane, sau poate că avea o congregație foarte dispersată, fapt care explica de ce nu auzise nimeni din zonă despre ea. Pentru mine nu mai conta însă. Acum știam cu sigu­ranță ceea ce au încercat să mă convingă mama și călugărițele de la școala catolică pe care am urmat-o în copilărie: că îngerii veghează asupra mea. Pe doi dintre ei i-am cunoscut „în carne și oase”.

10

Mâini pe umerii mei

A avut mare dreptate cel care a spus că mormintele sunt urmele pașilor îngerilor.

~ Henry Wadsworth Longfellow

Eram un băiețel de nouă ani care se bucura de vacanța de vară. Locuiam împreună cu familia mea într-un orășel numit Lakewood. Mă îndreptam către casa prietenului meu, situată la două străzi mai încolo, și mă gândeam la bunica mea, care murise cu câțiva ani înainte.

Bunica era o femeie micuță, cu părul alb, ochelari și un zâmbet plăcut și plin de căldură. Avea un spirit nobil și vorbea întotdeauna pe un ton calm și senin. Lângă ea mă simțeam întot­deauna iubit și în siguranță. Când bunica a murit, mi-am văzut mama plângând pentru prima dată în viața mea.

În timp ce mergeam, am devenit subit conștient de toate zgomotele din jurul meu: oamenii care vorbeau, mașinile care treceau pe stradă și păsările care ciripeau. De asemenea, simțeam mirosul caprifoiului înflorit. Am cotit pe strada prietenului meu. În timp ce mă pregăteam să intru pe aleea lui, am simțit o boare de vânt neașteptată. Nu era una laterală, ci verticală, din crește­tul capului către tălpi. Parcă ar fi fost cineva lângă mine. M-am oprit chiar înainte de aleea ce ducea către casa prietenului meu. Mă simțeam senin și împăcat, iar luciditatea îmi devenise foarte acută. Nu mă puteam mișca și nu auzeam nimic, dar puteam vedea perfect. Parcă cineva m-ar fi acoperit cu aripile sale. Am simțit apoi că cineva își pune mâinile pe umerii mei și mă trage încet înapoi. Am făcut astfel trei pași.

O clipă mai târziu, o mașină a ieșit cu spatele pe alee de după un colț, chiar în fața mea. Practic, înainte mă aflam chiar în calea ei. Șoferul nu ar fi avut cum să mă vadă, iar în acea epocă nu apăruseră încă indicatoarele sonore pentru șoferii care merg cu spatele. După ce mașina a trecut pe lângă mine și s-a îndepărtat, am simțit cum mâinile de pe umerii mei se ridică și aceeași boare de vânt, de data aceasta dinspre tălpi către creștetul capului. În sfârșit, mă puteam mișca din nou liber. M-am întors să văd cine mi-a salvat viața, dar nu am văzut pe nimeni.

Am alergat acasă să îi povestesc mamei ce mi s-a întâmplat. După ce i-am spus întreaga poveste, mama a respirat ușurată că nu pățisem nimic. Mi-a spus apoi că Dumnezeu mi-a trimis un înger ca să aibă grijă de mine. M-a îmbrățișat și m-a sărutat, plângând de bucurie.

De-a lungul întregii vieți am simțit prezența lui Dumnezeu. Sunt convins că îngerul care a venit în acea zi la mine a fost spi­ritul bunicii mele, trimis de Dumnezeu pentru a-mi salva viața. Nu voi uita niciodată senzația de pace, de bucurie și de iubire pe care am simțit-o atunci, în toiul acelei experiențe.

~ Rev. Anthony D. Powell

Pag. 22 – 32