Codul talentului

Introducere. Fata care a exersat în șase minute cât alții într-o lună

Partea întâi. Antrenament intens

Capitolul 1. Locul de maximă eficiență

Capitolul 2. Celula de antrenament intens

Capitolul 3. Familia Bronte, Z-Boys și Renașterea

Capitolul 4. Cele trei reguli ale antrenamentului intens

Partea a doua. Declanșarea

Capitolul 5. Indicii primare

Capitolul 6. Experimentul Curacao

Capitolul 7. Cum să înființăm o pepinieră de talente

Partea a treia. Măiestria în antrenament

Capitolul 8. Magicienii talentului

Capitolul 9. Circuitul învățăturii: proiect

Capitolul 10. Tom Martinez și pariul de 60 de milioane de dolari

Epilog. Lumea mielinei

Note privind sursele

Mulțumiri

Capitolul I.

Locul de maximă eficiență

Vei deveni mai deștept învățând din propriile tale greșeli .

Proverb german.

Harvarduri cu gard din plasă de sârmă

În decembrie 2006, am început să vizitez locuri neînsemnate care produc cantități de talent de mărimea Everestului. Călătoria mea a început la un teren de tenis dărăpănat din Moscova, iar în următoarele paisprezece luni m-a purtat la un teren de fotbal din Sao Paolo, Brazilia, un studio vocal din Dallas, Texas, o școală din centrul orașului San Jose, California, o academie de muzică în stare jalnică din munții Adirondacks din apropiere de New York, o insulă înnebunită după baseball din Caraibe și alte câteva locuri atât de mărunte, de umile și cu realizări de-a dreptul titanice, încât un prieten le-a denumit „Harvarduri cu gard din plasă de sârmă”.

Întreprinderea călătoriei m-a pricopsit cu câteva dificultăți, prima dintre ele fiind încercarea de a o explica soției și celor patru copii mici ai mei într-o manieră cât mai logică (a se citi: neaiurită) cu putință. Așa încât am hotărât să O prezint ca pe O Mare Expediție, din categoria celor întreprinse de naturaliștii secolului al XIX-lea. Cu o mină cât mai serioasă, am făcut comparații între călătoria mea și cea efectuată de Charles Darwin la bordul lui Beagle. Am explicat cu înțelepciune cum locurile mici și izolate amplifică forțe și modele repetitive de amploare, cam în genul vaselor Petri. Explicațiile cu pricina au părut să aibă efect – cel puțin pentru moment.

— Tati pleacă la vânătoare de comori, am auzit-o pe fiica mea de zece ani Katie explicându-i surorii ei mai mici. Știi, e ca la o aniversare.

O vânătoare de comori, o aniversare – la drept vorbind, nici nu erau așa de absurde supozițiile. Cele nouă pepiniere de talente pe care le-am vizitat nu aveau aproape niciun element comun în afară de improbabilitatea jovială a existenței lor. Fiecare dintre ele era o imposibilitate statistică, un șoricel care nu doar că scosese un răget de leu, dar cumva venise să stăpânească pădurea. Dar cum?

Primul indiciu a sosit sub forma unui tipar neașteptat.

Când am început să vizitez pepinierele de talente, mă așteptam să fiu uluit. Mă așteptam să văd o etalare de viteză, forță și grație de nivel mondial. Așteptările acelea au fost împlinite și depășire – cam în jumătate dintre cazuri.

Iar în aceste cazuri, stând într-o pepinieră de talente aveam senzația că mă aflu în mijlocul unei turme de căprioare în alergare: totul se mișca mai rapid și mai fluent decât în viața de zi cu zi. (Nu ți-ai pus la încercare cu adevărat egoul până când nu te-a umilit un puști de opt ani pe terenul de tenis.)

Dar asta a fost doar în jumătate din ocazii. În restul timpului, am văzut ceva cu totul diferit: momente de strădanii lente, intermitente, semănând mai degrabă cu ceea ce am văzut în videoclipul cu Clarissa. Era ca și cum turma de căprioare a întâlnit pe neașteptate în cale un deal acoperit cu gheață. S-au oprit brusc. S-au uitat și au cântărit cu atenție fiecare pas. Înaintarea a devenit un șir de mici eșecuri, un model repetitiv și ritmic de greșeli corectate din mers, dar și altceva: o expresie facială comună. Privirea lor încordată și intensă le face să capete (știu că asta sună bizar) o mexplicabilă asemănare cu Clint Eastwood.

Să facem cunoștință cu Brunio. Are unsprezece ani și exersează un dribling nou pe un teren de joacă betonat din Sao Paolo, Brazilia. Se mișcă lent, simțind rostogolire a mingii sub talpa pantofului său ieftin de sport. Încearcă să învețe elastico, o mișcare de manevrare a mingii în care jucătorul împinge ușor mingea cu exteriorul labei piciorului, apoi își mută rapid piciorul în jurul mingii pentru a o proiecta în direcție opusă cu interiorul piciorului. Făcută cum se cuvine, mișcarea dă spectatorului impresia că mingea e legată de piciorul fotbalistului cu un elastic. Prima oară când îl urmărim pe Brunio încercând mișcarea, acesta eșuează, apoi se oprește și stă pe gânduri. O face din nou, mai lent, dar nici de data asta nu reușește, căci mingea se desprinde de picior. Se oprește și se gândește din nou. O face și mai încet, descompunând mișcarea în părțile componente – așa, așa și așa. Are fața încordată. Ochii îi sunt atât de concentrați, încât ai impresia că sunt altundeva. Apoi se produce declicul: mișcarea începe să-i reușească.

Să facem acum cunoștință cu Jennie. Are douăzeci și unu de ani și se află într-un studio muzical înghesuit din Dallas, lucrând la refrenul unui cântec pop intitulat „Runing Out of Time” („Timpul e pe terminate”). Încearcă să realizeze un final grandios, în care să transforme cuvântul time într-o cascadă de note. Încearcă, greșește, se oprește, se gândește, după care cântă din nou într-un tempo mult mai lent. De fiecare dată când ratează o notă, se oprește și se întoarce la început sau la punctul unde a greșit. Jennie cântă și se oprește, cântă și se oprește. Apoi, dintr-odată, îi iese. Părțile componente se potrivesc în ansamblu. La a șasea încercare, Jennie cântă măsura respectivă perfect.

Când vedem niște oameni care exersează în mod eficient, de regulă îi descriem cu ajutorul unor cuvinte precum voință sau concentrare. Numai că respectivele cuvinte nu se Potrivesc întru totul, deoarece nu surprind acea particularitate a evenimentului referitoare la urcarea unui deal acoperit cu gheață. Oamenii din interiorul pepinierelor de talente sunt angajați într-o activitate care, în aparență, este stranie și surprinzătoare. Ei caută dealurile alunecoase. Asemenea Clarissei, ei acționează în mod deliberat la limitele propriilor aptitudini, astfel încât să greșească, Și, cumva, faptul că greșesc îi face mai buni. Cum așa?

Încercarea de a descrie talentul colectiv al fotbaliștilor brazilieni seamănă cu încercarea de a descrie legea gravitației. Poți să-l măsori – cele cinci victorii în Cupa Mondială, cei circa nouă sute de tineri talentați care semnează anual contracte cu cluburile europene. Sau poți să înșirui procesiunea de vedete excepționale ca Pele, Zico, Socrates, Romărio, Ronaldo, Juninho, Robinho, Ronaldinho, Kakă și alții care au câștigat pe bună dreptate coroana de „cel mai bun fotbalist al lumii”. Dar în final nu ai cum să cuprinzi forța talentului brazilian în numere și nume. Trebuie să o simți. Zilnic, pasionații de fotbal din lumea întreagă au ocazia să vadă scena esențială în care un grup de jucători ai echipei adverse înconjoară un brazilian, fără să-i lase vreo opțiune, spațiu de manevră sau speranță. După care are loc o mișcare rapidă cu virtuți de dans – o fentă, un dribling, o izbucnire de viteză – și deodată jucătorul brazilian a scăpat, îndepărtându-se de grămada dezordonată a adversarilor cu aplombul relaxat al unei persoane care coboară dintr-un autobuz aglomerat. În fiecare zi, Brazilia realizează ceva extrem de dificil și de improbabil: într-un joc în care concurența pe plan mondial este acerbă, ea continuă să producă un procentaj neobișnuit de mare de jucători extrem de talentați.

Explicația larg răspândită pentru acest gen de concentrare a talentului constă în atribuirea ei unei combinații de ereditate și mediu, sau între genetic și dobândit. Conform acestui mod de gândire, măreția Braziliei se explică prin posesia unei confluențe nemaiîntâlnite de factori: un climat propice, o pasiune profundă pentru fotbal și o mare diversitate genetică a unei populații de 190 de milioane de oameni, marea majoritate a acestora trăind într-o sărăcie lucie și tânjind să evadeze cu gheață. Oamenii din interiorul pepinierelor de talente sunt angajați într-o activitate care, în aparență, este stranie și surprinzătoare. Ei caută dealurile alunecoase. Asemenea Clarissei, ei acționează în mod deliberat la limitele propriilor aptitudini, astfel încât să greșească, Și, cumva, faptul că greșesc îi face mai buni. Cum așa?

Încercarea de a descrie talentul colectiv al fotbaliștilor brazilieni seamănă cu încercarea de a descrie legea gravitației. Poți să-l măsori – cele cinci victorii în Cupa Mondială, cei circa nouă sute de tineri talentați care semnează anual contracte cu cluburile europene. Sau poți să înșirui procesiunea de vedete excepționale ca Pele, Zico, Socrates, Romario, Ronaldo, Juninho, Robinho, Ronaldinho, Kaka și alții care au câștigat pe bună dreptate coroana de „cel mai bun fotbalist al lumii”. Dar în final nu ai cum să cuprinzi forța talentului brazilian în numere și nume. Trebuie să o simți. Zilnic, pasionații de fotbal din lumea întreagă au ocazia să vadă scena esențială în care un grup de jucători ai echipei adverse înconjoară un brazilian, fără să-i lase vreo opțiune, spațiu de manevră sau speranță. După care are loc o mișcare rapidă cu virtuți de dans – o fentă, un dribling, o izbucnire de viteză – și deodată jucătorul brazilian a scăpat, îndepărtându-se de grămada dezordonată a adversarilor cu aplombul relaxat al unei persoane care coboară dintr-un autobuz aglomerat. În fiecare zi, Brazilia realizează ceva extrem de dificil și de improbabil: într-un joc în care concurența pe plan mondial este acerbă, ea continuă să producă un procentaj neobișnuit de mare de jucători extrem de talentați.

Explicația larg răspândită pentru acest gen de concentrare a talentului constă în atribuirea ei unei combinații de ereditate și mediu, sau între genetic și dobândit. Conform acestui mod de gândire, măreția Braziliei se explică prin posesia unei confluențe nemaiîntâlnite de factori: un climat propice, o pasiune profundă pentru fotbal și o mare diversitate genetică a unei populații de 190 de milioane de oameni, marea majoritate a acestora trăind într-o sărăcie lucie și tânjind să evadeze cu ajutorul „jocului frumos”. Se însumează toți acești factori și – voila! – se obține fabrica ideală pentru măreția în fotbal.

Numai că această explicație are o mică hibă și anume faptul că Brazilia nu a fost dintotdeauna un mare producător de fotbaliști. În deceniile al cincilea și al șaselea ale secolului XX, beneficiind de aceeași confluență de climat, pasiune și sărăcie, fabrica ideală a produs rezultate modeste, nereușind nici măcar o dată să câștige Cupa Mondială, neputând să înfrângă echipa Ungariei, pe atunci o forță în fotbalul mondial, în patru tentative, manifestând puține dintre aptitudinile improvizatorice pentru care a devenit cunoscută. Abia în 1958, Brazilia, recunoscută acum în toată lumea, a apărut cu adevărat sub forma unei echipe geniale din care făcea parte tânărul de șaptesprezece ani Pele, la Cupa Mondială organizată în Suedia: Dacă, la un moment dat, în decursul următorului deceniu, Brazilia și-ar pierde în mod șocant locul de frunte în sport (cum a pățit și Ungaria, la fel de șocant), atunci argumentul „Brazilia este unică” ne lasă fără altă reacție posibilă decât ridicatul din umeri și sărbătorirea noilor campioni, care vor poseda, fără îndoială, un set de caracteristici absolut proprii.

Așadar, cum reușește Brazilia să producă atât de mulți jucători de valoare?

Răspunsul surprinzător este că Brazilia produce jucători mari deoarece, începând din anii cincizeci ai secolului trecut fotbaliștii brazilieni s-au antrenat într-un mod deosebit, cu un instrument anume care îmbunătățește abilitatea în jongleriile cu balonul rotund mai rapid decât oriunde altundeva pe glob. Ca o națiune de Clarisse, ei au găsit o cale de a-și crește

Pag. 21 – 25