Prea devreme bătrân, prea târziu înțelept

• Quincy Jones

„Suntem ceea ce facem”, afirmă convingător Gordon Livingston, medic care a ascultat de-a lungul timpului cele mai intime secrete și necazuri ale oamenilor. Din experiența de o viață, a extras 30 de adevăruri fundamentale, transpuse în 30 de capitole elocvente, incisive și capabile să ne inspire, printre care:

· Orice relație e sub controlul persoanei căreia îi pasă cel mai puțin

· Închisorile cele mai sigure sunt construite de noi înșine

· Fericirea este riscul suprem

· Numai lucrurile rele se întâmplă rapid

· Degeaba fugim de adevăr

· Nu toți cei care rătăcesc se pierd

· Ne temem de alte lucruri decât ar trebui

· Singurele paradisuri adevărate sunt cele pe care le-am pierdut

Prea devreme bătrân, prea târziu înțelept oferă liniște, îndrumare și speranță oricui simte că trece timpul și n-a reușit încă să ajungă ceea ce și-a dorit.

1. Dacă harta nu se potrivește cu terenul, harta e greșită

2. Suntem ceea ce facem

3. Este greu să înlături prin logică – o idee care nu a fost sădită de logică

4. Cele mai multe dintre traumele copilăriei nu ne mai pot face nici un rău

5. Orice relație este sub controlul persoanei căreia îi pasă cel mai puțin

6. Sentimentele urmează comportamentul

7. Fiți îndrăzneți, și vă vor veni în ajutor forțe uriașe

8. Mai binele este dușmanul binelui

9. Cele mai importante întrebări din viață sunt „De ce?” și „De ce nu?” Șmecheria e să știi pe care dintre ele să o pui

10. Cele mai mari calități sunt și cele mai mari slăbiciuni

11. Închisorile cele mai sigure sunt construi te de noi înșine

12. Problemele oamenilor în vârstă sunt adesea grave, dar rareori interesante

13. Fericirea este riscul suprem

14. Iubirea adevărată este mărul din rai

15. Numai lucrurile rele se întâmplă rapid

16. Nu toți cei care rătăcesc se pierd

17. Iubirea neîmpărtășită este dureroasă, dar nu e romantică

18. Nimic nu-i mai lipsit de sens sau mai frecvent decât să faci același lucru și să te aștepți la rezultate diferite

19. Degeaba fugim de adevăr

20. Nu-i o idee bună să te minți singur

21. Tindem cu toții să credem mitul „celui care ți-e sortit”

22. Iubirea nu se pierde niciodată, nici măcar în moarte

23. Nimănui nu-i place să i se spună ce să facă

24. Principalul avantaj al bolii este că scutește de responsabilitate

25. Ne temem de alte lucruri decât ar trebui

26. Părinții au o capacitate limitată de a modela comportamentul copiilor altfel decât în rău

27. Singurele paradisuri adevărate sunt cele pe care le-am pierdut

28. Dintre toate formele de curaj, capacitatea de a râde este cea mai profund terapeutică

29. Sănătatea mintală necesită libertatea alegerii

30. Iertarea este o formă de desprindere, dar ele nu sunt același lucru

Dacă harta nu se potrivește cu terenul, harta e greșită

Cu mult timp în urmă, eram tânăr locotenent în Divizia 82 aeropurtată și încercam să mă orientez într-o problemă de teren, la Fort Bragg, Carolina de Nord. Pe când stăteam în picioare și studiam harta, s-a apropiat adjutantul meu, mai bătrân decât mulți dintre ofițeri. „Vă dați seama unde ne aflăm, domnule locotenent?”, a întrebat. „Păi, harta zice că ar trebui să fie un deal acolo, dar nu-l văd”, am răspuns. „Domnule”, a zis, „dacă harta nu se potrivește cu terenul, harta e greșită”. Chiar în acel moment mi-am dat seama că auzisem un adevăr profund.

După numeroșii ani pe care i-am petrecut ascultând poveștile oamenilor, mai ales felurile în care lucrurile pot s-o ia razna, am învățat că trecerea noastră prin viață constă din efortul de a face hărțile din capul nostru să se conformeze terenului pe care pășim. În mod ideal, acest proces are loc în timpul creșterii. Părinții ne învață, în primul rând prin exemplu, ceea ce au învățat. Din păcate, rareori suntem pe deplin receptivi la aceste lecții. Și de cele mai multe ori viețile părinților noștri ne sugerează că au puține lucruri utile de transmis, așa încât o mare parte din ceea ce știm ne vine prin procesul adesea dureros al tatonării.

Ca să alegem o sarcină importantă din viață pentru care celor mai mulți dintre noi le-ar fi de folos puțină învățătură, ne putem gândi la alegerea (și păstrarea) unui partener.

Faptul că mai mult de jumătate dintre căsătorii se încheie prin divorț arată că în ansamblu nu ne descurcăm prea bine la acest capitol. De obicei, nu e prea încurajator să privim relația/relațiile părinților noștri. Cunosc puțini oameni mulțumiți de cele văzute în familiile din care provin, chiar atunci când căsătoria părinților a rezistat decenii întregi. Mult mai des cei ai căror părinți sunt încă împreună spun despre ei că duc o viață plicticoasă sau plină de conflicte, care are rost din punct de vedere economic, dar e lipsită de orice ar putea fi descris ca entuziasm sau satisfacție emoțională.

Poate că este imposibil să prezicem cum va fi cineva (și cât de mult ne va plăcea acea persoană) peste cinci ani, și cu atât mai puțin peste cincizeci, și trebuie să acceptăm ideea că societatea se îndreaptă către un fel de monogamie în serie – recunoaștere a faptului că oamenii se schimbă cu timpul și că e o naivitate să ne așteptăm ca iubirea din tinerețe să reziste. Problema este că monogamia în serie nu reprezintă un model foarte bun de creștere a copiilor, de vreme ce nu oferă stabilitatea și siguranța de care au nevoie aceștia pentru a începe să-și alcătuiască hărțile proprii despre funcționarea lumii.

Așadar, ce anume trebuie să știm ca să putem hotărî dacă o persoană este sau nu potrivită pentru o implicare pe toată viața? Poate că una dintre modalități le de abordare a acestui proces de filtrare este să învățăm mai multe despre persoana care e limpede că nu este potrivită. Pentru a emite această judecată avem nevoie să știm câte ceva despre personalitate.

Suntem obișnuiți să ne gândim la caracter în modul cel mai superficial. „Are multă personalitate” este de obicei o afirmație despre cât de fermecătoare sau distractivă se dovedește a fi o anumită persoană. În realitate, definiția oficială a personalității include modurile noastre obișnuite de a gândi, de a simți și de a ne raporta la ceilalți. Majoritatea dintre noi înțelegem că oamenii se deosebesc prin anumite caracteristici, cum ar fi introvertirea, grija față de amănunte, tolerarea plictiselii, dorința de a ajuta, hotărârea, precum și numeroase alte calități personale. Ceea ce nu pricep însă mulți oameni este’ că acele calități pe care le prețuim – blândețea, îngăduința, capacitatea de implicare – nu sunt distribui te la nimereală. Ele tind să existe sub forma unor constelații de „trăsături” care pot fi recunoscute și sunt stabile în timp.

Tot așa, acele atribute ale caracterului care sunt mai puțin dezirabile – impulsivitatea, egocentrismul, irascibilitatea – se aglomerează adesea în moduri perceptibile. O mare parte din dificultatea de a dezvolta și de a menține relații personale rezidă în faptul că nu recunoaștem, nici la noi, nici în ceilalți, acele caracteristici ale personalității care fac ca o persoană să fie un candidat nepotrivit la o relație plină de devotament.

Psihiatrii au încercat să catalogheze tulburările de personalitate. Îmi zic adesea că această secțiune a manualului pentru diagnosticare ar trebui să fie intitulată „Oameni pe care trebuie să-i evităm”. Numeroasele etichete care apar acolo – histrionic, narcisist, dependent, marginal și așa mai departe – alcătuiesc un catalog de persoane neplăcute: bănuitoare, egoiste, imprevizibile, exploatatoare. Aceștia sunt oamenii de care ne-a spus mama să ne ferim. (Din păcate, uneori printre ei se numără și mama.) Rareori există în forma pură sugerată de manualul statistic, dar dacă ați ști câte ceva despre felul în care îi puteți recunoaște ați evita multe suferințe.

La fel de util, cred eu, ar fi un manual al trăsăturilor de caracter bune, unde să fie descrise calitățile pe care să le cultivăm în noi înșine și să le căutăm la prieteni și la iubiți. În fruntea acestei liste ar fi blândețea, dorința de a dărui celuilalt ceva din sine. Această virtute, cea mai dezirabilă dintre toate, le guvernează pe celelalte, inclusiv capacitatea de empatie și de iubire. La fel ca alte forme de artă, poate să ne pară greu de definit, dar când suntem în prezența ei o simțim.

Aceasta este harta pe care dorim s-o alcătuim în mintea noastră: o călăuză de nădejde ce ne permite să-i ocolim pe cei care nu merită timpul și încrederea noastră și să-i includem pe cei care merită. Printre cele mai bune indicii că harta noastră întotdeauna empirică este greșită se numără tristețea, mânia, senzația de a fi trădat, surprinderea și dezorientarea. Atunci când acestea ajung la suprafață trebuie să ne gândim la instrumentul nostru mental de navigație și la felul în care trebuie să-I corectăm, așa încât să nu cădem în tiparele repetitive ale celor ce irosesc învățătura – singura consolare pentru experiențele noastre dureroase.

2. Suntem ceea ce facem

Oamenii vin de multe ori la mine pentru medicamente. Sunt sătui de dispoziția lor proastă, de oboseală și de pierderea interesului față de lucrurile care înainte le plăceau. Nu pot să doarmă sau dorm tot timpul; pofta de mâncare le lipsește sau este exagerată. Sunt iritabili, iar amintirile le sunt blocate. Adesea își doresc să moară. Nu-și mai amintesc cum e să fie fericiți.

Le ascult poveștile. Fiecare este, firește, diferită, dar există anumite teme recurente: și alte persoane din familiile lor au dus vieți la fel de descurajate. Relațiile în care sunt implicați în prezent sunt fie pline de conflicte, fie „la temperatură scăzută”, cu puțină pasiune sau intimitate. Zilele lor sunt mereu aceleași: muncă nesatisfăcătoare, puțini prieteni, multă plictiseală. Se simt privați de plăcerile de
care se bucură alții.

Iată ce le spun: Vestea bună e că avem tratamente eficiente pentru simptomele depresiei; vestea rea e că medicamentele nu vă vor face fericiți. Fericirea nu e pur și simplu absența disperării. E o stare afirmativă, în care viețile noastre au și sens, și plăcere.

Așadar, simpla medicație este rareori suficientă. Oamenii trebuie, de asemenea, să-și examineze felul în care trăiesc având în minte posibilitatea schimbării. Vorbim întotdeauna despre ce vrem, ce intenționăm. Acestea sunt

Pag. 9 – 13