Iluzia voinței conștiente

Voința conștientă, care stă la temelia oricărei acțiuni umane absolut libere, este pentru cercetătorul american o iluzie produsă de creier. Cercetate prin metode experimentale, nenumărate fenomene care se petrec la granița conștiinței – automatismele, oamenii posedați de spirite, tulburările legate de disocierea personalității, inducerea transelor în hipnotism – arată că determinarea cauzală mentală a acțiunilor noastre este aparentă. Iluzia voinței conștiente nu e totuși o vulgară păcăleală acceptată dintotdeauna, ea ne ajută să ne înțelegem pe noi înșine, să ne atribuim actele pe care le săvârșim, dobândind astfel simțul responsabilității și simțul moral, fără de care viața socială ar fi cu neputință.

Prefață ... 9

1. Iluzia ... 15
Părem să acționăm voluntar, dar e vorba de o iluzie.

2. Creier și corp ... 47
Voința conștientă e generată de procese diferite, din punct de vedere psihologic și anatomic, de cele prin care mintea generează acțiunea.

3. Perceperea voinței ... 83
Perceperea voinței conștiente are loc atunci când ne dăm seama că intenția noastră conștientă a determinat cauzal acțiunea voluntară pe care am îndeplinit-o, deși atât intenția, cât și acțiunea sunt determinate cauzal, la rândul lor, de procese mentale care nu ne dau senzația că ar fi voluntare.

4. O analiză a automatismului ... 126
In anumite condiții, percepția voinței se poate reduce la niveluri foarte scăzute, chiar și în cazul acțiunilor voluntare, intenționate și complexe; tot ce rămâne este automatismul.

5. Apărarea iluziei ... 175
Iluzia voinței e atât de puternică, încât poate genera impresia că un act e intenționat, când de fapt e imposibil să fi. fost. Oamenii par să aspire să fie agenți ideali, care își cunosc toate acțiunile dinainte.

6. Transferul acțiunii ... 225
Calitatea de autor al propriilor acțiuni se poate pierde prin transferul de la sine la alte persoane, grupuri sau chiar animale.

7. Forța cauzală virtuală ... 264
Când ne transferăm acțiunile asupra unor agenți imaginari, creăm agenți virtuali, surse aparente ale propriilor noastre acțiuni. Procesul include cazurile de posedare și tulburarea de identitate disociativă, precum și constituirea sinelui-agent.

8. Hipnoză și voință ... 321
Sub hipnoză, individul își pierde voința conștientă. Pierderea este însoțită de un aparent transfer al controlului către altcineva și de crearea unor forme excepționale de control asupra sinelui.

9. Busola minții ... 372
Deși percepția voinței conștiente nu este o dovadă de determinare cauzală mentală, ea îi semnalează totuși individului că el este autorul acțiunii, influențând astfel atât senzația de împlinire, cât și acceptarea responsabilității morale.

Bibliografie ... 405

1. Iluzia

Părem să acționăm voluntar, dar e vorba de o iluzie.

Teoria se opune liberului-arbitru; experiența îl susține.

Samuel Johnson (în Boswell, Viața lui Johnson, 1791)

Iată-vă deci citind o carte despre voința conștientă. Cum de s-a întâmplat asta? O posibilă explicație ar implica examinarea cauzelor comportamentului vostru. O echipă de cercetători în psihologie v-ar putea studia gândurile, emoțiile și motivele așa cum le descrieți, bagajul genetic și educația primită, experiențele avute și felul în care v-ați dezvoltat, statutul social și nivelul de cultură, amintirile și viteza de reacție, fiziologia și neuroanatomia, precum și multe alte aspecte. Psihologia susține că, dacă ar avea acces la toate informațiile pe care și le-ar dori, experții ar putea dezvălui mecanismele ce dau naștere întregului vostru comportament și ar putea astfel explica cu certitudine de ce ați deschis cartea de față în momentul de față. Dar o altă metodă de a explica faptul că o citiți este pur și simplu că ați hotărât s-o luați și să începeți să citiți. Ați provocat voluntar și conștient ceea ce faceți.

Ambele explicații sunt atractive, dar în moduri diferite. Explicația științifică prezintă întregul comportament ca pe un mecanism și face apel la acea parte din noi care știe cât este de utilă știința pentru înțelegerea lumii. Ar fi minunat dacă am putea înțelege și oamenii exact la fel. Explicația care implică voința conștientă, pe de altă parte, ne captivează mult mai mult intuiția. Fiecare dintre noi are senzația intensă că provoacă voluntar și conștient mare parte din ceea ce facem; ne percepem pe noi înșine provocându-ne voluntar acțiunile de multe ori în decursul unei zile. Cum spunea William James: „Tot ce ne face viața voluntară interesantă și incitantă [ ... ] depinde de senzația noastră că în viață lucrurile se decid într-adevăr de la o clipă la alta și că viața nu este doar zăngănitul obscur al unui lanț făurit cu nenumărate ere în urmă” (1890, 453). Dincolo de orice resentiment cum că am fi distribuiți în rolul de mecanisme sau de roboți, ținem la noțiune a de voință conștientă deoarece o percepem extrem de intens. Facem lucruri, iar când le facem, percepem în așa fel acțiunea, încât ea pare să decurgă lin din propria noastră conștiință. Simțim că noi ne determinăm cauzal comportamentul.

Ideea de voință conștientă și ideea de mecanisme psihologice sunt ca uleiul și apa, nu s-au împăcat niciodată pe de-a-ntregul. Un mod de a le alătura – așa cum se încearcă în cartea de față – ar fi să spunem că abordarea mecanicistă e explicația preferată pentru scopuri științifice, dar că perceperea voinței conștiente de către om este extrem de convingătoare și de importantă pentru el și trebuie deci înțeleasă și la nivel științific. Mecanismele aflate la baza perceperii voinței sunt, în sine, un subiect fundamental de studiu științific. Ar trebui să putem examina și înțelege ce anume creează percepția voinței și ce anume o face să dispară. Asta înseamnă însă că voința conștientă e o iluzie. Ea este o iluzie în sensul că percepția faptului de a provoca voluntar și conștient o acțiune nu este o dovadă directă că gândul conștient a determinat cauzal acțiunea respectivă. Privită astfel, voința conștientă ar putea fi o iluzie extraordinară – echivalentul momentului în care un magician scoate un elefant din cutele batistei. Cum e posibilă aparența atât de convingătoare că voința noastră ne determină cauzal acțiunile, dacă de fapt nu se întâmplă așa? Pentru a înțelege procesul, trebuie să începem de la examinarea sensului exact al voinței conștiente. Cu puțin noroc, vom descoperi mare parte din elefant ieșind din buzunarul magicianului și vom începe astfel să înțelegem cum funcționează trucul.

Voința conștientă

Voința conștientă e înțeleasă de obicei în două moduri principale. Se vorbește în general de voința conștientă ca de ceva perceput atunci când efectuăm o acțiune – simțim că acțiunile noastre sunt provocate voluntar sau nu, iar senzația de act voluntar, „cu intenție”, este un semn al voinței conștiente. Cu toate astea, se vorbește adesea despre voința conștientă și ca despre o forță a minții, un nume pentru legătura cauzală dintre minte și acțiuni. S-ar putea presupune că perceperea faptului de a provoca voluntar și conștient o acțiune și determinarea cauzală a acțiunii de către mintea conștientă a omului sunt unul și același lucru. Dar de fapt sunt complet distincte, iar tendința de a le confunda constituie sursa iluziei voinței conștiente pe care o tratează cartea de față. Așadar, înainte de toate, va trebui să le expunem pe fiecare pe rând, mai întâi examinând voința ca experiență și apoi considerând-o ca o forță cauzală.

Perceperea voinței conștiente

Voința este o senzație. David Hume a fost atât de impresionat de idee, încât a propus definirea voinței drept „nimic altceva decât impresia lăuntrică pe care o simțim și de care suntem conștienți atunci când dăm naștere cu bună știință oricărei noi mișcări a corpului nostru și oricărei noi percepții a minții noastre” (1739, 399). Această definiție pune percepția omului în centrul întregului concept – voința nu este o cauză, o forță sau un propulsor în interiorul omului, ci senzația personală și conștientă a determinării cauzale, a forțării sau a propulsării. Definiția lui Hume are sens deoarece apariția acestei experiențe conștiente este o condiție absolută dacă vrem să susținem că am tăcut un act pe care l-am provocat voluntar și conștient.

Fără perceperea voinței, chiar și acțiunile care, privite din afară, par total voluntare nu pot fi calificate drept provocate voluntar cu adevărat. Intențiile, planurile și alte gânduri pot foarte bine să fie percepute, dar acțiunea tot nu este provocată voluntar dacă omul spune că n-a fost așa. Dacă cineva are de gând să facă un duș, de exemplu, și spune că asta are de gând în timp ce intră în cadă, petrece acolo cincisprezece minute săpunindu-se bine, iar apoi iese și spune că da, într-adevăr, a tăcut un duș, dar nu are senzația că l-a provocat voluntar – atunci cine suntem noi să spunem că l-a provocat voluntar? Provocarea voluntară și conștientă a unei acțiuni presupune senzația de a face (Ansfield și Wegner, 1996), un fel de „aha” intern care confirmă cumva că omul a efectuat respectiva acțiune. Dacă n-a avut această senzație în legătură cu dușul, atunci ne este imposibil să stabilim în mod cert dacă l-a provocat în mod voluntar și conștient.

Faptul că experiențele de voință conștientă nu se pot stabili decât prin auto-declarații („Da, am tăcut duș”) n-ar constitui nici o problemă dacă declarațiile ar corespunde întotdeauna cu o indicație externă oarecare a experienței. Dar nu există întotdeauna o atare corespondență. Perceperea voinței, care este atât de importantă pentru existența acțiunilor provocate voluntar și conștient, nu însoțește întotdeauna acțiuni despre care alte indicii arată că ar fi provocate voluntar. Să ne gândim de pildă la cazul celor afectați de sindromul mâinii străine, o tulburare neuropsihologică în care omul are senzația că o mână acționează din proprie voință. Așa era personajul jucat de Peter Sellers în Dr: Stangelove, care nu-și putea controla o mână și o găsea ba mânându-i scaunul cu rotile în altă parte decât voia el, ba făcând gestul salutului nazist.

Pacienții cu acest sindrom au de obicei senzația că o mână acționează autonom. Nu percep provocarea voluntară a acțiunilor mâinii, care poate acționa în sens contrar intenției lor conștiente. Sindromul e legat adesea de leziuni în mijlocul lobului frontal de pe emisfera cerebrală opusă mâinii afectate (Gasquoine, 1993), iar în unele cazuri problema poate apărea și dispărea de-a lungul timpului (Leiguarda et al., 1993). Banks și colegii lui (1989, 456) descriu cazul unei paciente cu sindromul mâinii străine a cărei „mână stângă caută și apucă cu tenacitate orice obiect din preajmă, o trage de haine și chiar o apucă de gât în somn. [ ... ] Pacienta dormea cu brațul legat ca să-I împiedice de la acțiuni nocturne. N-a negat niciodată că brațul și mâna stângă îi aparțin, deși se referea la membru ca și cum ar fi fost o entitate autonomă.”

Mișcările mâinii străine ar trebui clasificate drept acțiuni provocate voluntar sau nu? Pe de o parte, mâna străină pare să efectueze activități destul de complicate, acte despre care am băga mâna în foc (joc de cuvinte inevitabil) că sunt provocate și conștiente dacă le-am vedea fără să fi aflat de regretabila lipsă de control a pacientei. În cazul unui alt pacient, de exemplu, „odată, în timp ce juca dame, mâna stângă a făcut o mișcare pe care el n-o dorea și pe care a corectat-o cu dreapta; dar stânga, spre frustrarea pacientului, a repetat mișcarea greșită. Alteori, întorcea paginile unei cărți cu o mână, în timp ce cealaltă încerca s-o închidă; se bărbierea cu dreapta în timp ce mâna stângă îi deschidea fermoarul jachetei; încerca să săpunească o lavetă, în timp ce mâna stângă punea mereu săpunul la loc în savonieră; încerca să deschidă o ușă de dulap cu dreapta, în timp ce stânga o închidea” (Banks el al., 1989, 457). După toate aparențele, mâna străină are o voință destul de pronunțată. Pe de altă parte însă, pacienții nu simt că aceste acțiuni ar fi făcute cu mâna lor (ca să continuăm jocurile de cuvinte). Un pacient a descris experiența drept o senzație că „cineva din lună” îi controlează mâna (Geschwind el al., 1995,803).

Perceperea voinței poate fi subminată și din alte cauze decât leziunile cerebrale. Să ne gândim, de exemplu, la senzația de acțiune involuntară asociată hipnozei. Pesemne cel mai profund efect al hipnozei este senzația că acțiunile i se întâmplă subiectului, că nu el le efectuează (Lynn, Rhue și Weekes, 1990). Pentru a produce această percepție, hipnotizatorul ar sugera de pildă:

„Ține-ți brațul pe lângă corp. Acum concentrează-te pe senzațiile din braț. Vei simți cum brațul devine greu. Parcă l-ar trage în jos o mare greutate. E foarte, foarte greu. Devine atât de greu, că nu mai poți rezista. Brațul îți cade, se lasă în jos.” Dacă litania se repetă suficient, mulți subiecți vor simți într-adevăr cum brațul li se îngreunează, iar alții îl vor observa cum se lasă în jos. Întrebați, subiecții răspund adesea că n-au simțit deloc că ar mișca brațul voluntar, ci că au perceput mișcarea în jos ca ceva ce li se întâmplă. Fenomenul nu se manifestă la toți cei puși în această situație, doar la o parte dintre ei, dar indică totuși că perceperea voinței poate fi manipulată în cadrul unei acțiuni voluntare.

În cazul senzației de comportament involuntar din timpul hipnozei, subiectul are o idee foarte clară și bine exersată despre acțiunea care urmează. E adevărat că ideea despre acțiune este formulată mai mult ca o așteptare („Brațul îmi va cădea”) decât ca o intenție („Îmi voi lăsa brațul în jos”), dar apare totuși înainte de acțiune, atunci când apare în mod normal și intenția, și oferă o imagine preliminară asupra acțiunii care urmează (Kirsch și Lynn, 1998; Spanos, 1986). Astfel, această senzație oferă un exemplu de lipsă de percepere a voinței chiar mai surprinzător decât sindromul mâinii străine. În acest al doilea caz, pacientul pur și simplu nu știe ce va face mâna, dar în cazul hipnozei, voința conștientă lipsește, deși acțiune a este cunoscută. Iar fără experiența provocării voluntare, chiar și cunoașterea dinainte a acțiunii pare insuficientă pentru a califica mișcarea drept „provocată voluntar și conștient”. Dacă nu avem senzația că acționăm noi înșine, voința nu pare să opereze.

Un alt caz de absență a perceperii voinței apare în rotirea mesei, un fenomen curios descoperit în cadrul mișcării spiritiste din Europa și America la jumătatea secolului al XIX-lea (Ansfield și Wegner, 1996; Carpenter, 1888; Pearsall, 1972). Pentru a crea acest efect, un grup se adună în jurul unei mese, toți cu mâinile pe suprafața ei. Dacă sunt convinși că masa se poate mișca din loc prin intervenția spiritelor (sau dacă doar speră într-un asemenea efect) și așteaptă cu răbdare mișcarea, adesea masa chiar începe să se miște după o vreme. Uneori se deplasează chiar prin cameră sau începe să se rotească atât de repede încât participanții de-abia mai pot ține pasul. Carpenter (1888,292-293) remarca faptul că „toate acestea se întâmplă nu numai fără ca participanții să fie câtuși de puțin conștienți că exercită o forță proprie, ci chiar, în cea mai mare parte, implicând convingerea desăvârșită că nu fac nimic”.

Într-un caz exemplar, într-o seară de iunie din 1852, reverendul N.S. Godfrey, soția lui și un prieten și-au pus palmele pe o măsuță de mahon și au văzut cum, după trei sferturi de oră, a început să se miște. Cu doi servitori și învățătorul drept martori, grupul a efectuat experimente și a descoperit că masa se mișca în mai multe feluri, unele deosebit de sinistre. La un moment dat, ceva „a făcut masa să se rotească cu repeziciune”, dar apoi, după cum relatează Godfrey, „s-a pus ușor o Biblie pe masă și aceasta s-a oprit în loc! Eram împietriți de groază!” (1853,23) Mesei i s-au pus întrebări, la care răspundea prin ridicarea unui picior care apoi lovea în podea; au urmat dialoguri care i-au convins pe cei de față că masa era stăpânită de un diavol care o făcea să se miște.

Pag. 15 – 21