ECCE HOMO. Cum devii ceea ce ești

„Cât de mult adevăr suportă, cât de mult adevăr îndrăznește un spirit? Aceasta a devenit pentru mine, în tot mai mare măsură, unitatea de măsură a valorilor. Eroarea (credința în ideal) nu este orbire, eroarea este lașitate... Fiecare realizare, fiecare pas înainte în cunoaștere purcede din curajul, din duritatea față de sine însuși, din puritatea morală față de sine însuși... Eu nu resping idealurile, îmi pun pur și simplu mănuși în fața lor... Eu vin din înălțimi pe care nici o pasăre nu le-a întâlnit în zborul ei, cunosc abisuri în care nu s-a rătăcit încă nici un picior de om. Mi s-a spus că e cu neputință să mi se mai lase din mâini o carte de-a mea odată ridicată – eu tulbur până și odihna de noapte... Nu există în sensul acesta cărți mai superbe și în același timp mai rafinate.“

Cuvânt înainte ... 5

De ce sunt atât de înțelept ... 11

De ce sunt atât de inteligent ... 32

De ce scriu cărți atât de bune ... 60

Nașterea tragediei ... 75
lnactualele ... 84
Omenesc, prea omenesc, cu două continuări ... 92

   Aurora / Gânduri despre morală ca prejudecată ... 101

    Știința veselă („la gaya scienza”) ... 106

Așa grăit-a Zarathustra / O carte pentru toți și pentru nimeni ...         108

Dincolo de bine și de rău / Preludiu la o filozofie a viitorului ... 128

    Genealogia moralei / O scriere polemică ... 131  

Amurgul idolilor / Cum se filozofează cu ciocanul ... 133

    Cazul Wagner / Problema unui muzician ... 137

De ce sunt un destin ... 148

DE CE SUNT ATÂT DE ÎNȚELEPT

1

Fericirea existenței mele, unicitatea ei poate, stă în blestemul care apasă asupra-i: eu, ca să mă exprim într-o formă enigmatică, ca tată al meu, am murit deja, ca propria mea mamă, mai trăiesc încă și îmbătrânesc. Această proveniență, deopotrivă pe cea mai de sus și pe cea mai de jos treaptă pe scara vieții, prin care sunt deopotrivă decadent și punct de începere – aceasta, dacă există într-adevăr ceva care s-o poată face, explică neutralitatea, libertatea de orice părtinire în relația cu problema generală a vieții, care constituie poate punctul meu distinctiv. Am, în ce privește indiciile Răsăritului și Apusului, pornirii și decăderii, o sensibilitate mai fină decât a avut vreun om vreodată; în această privință eu sunt învățătorul prin excelență, le cunosc pe amândouă, eu însumi sunt amândouă aceste forme. – Tatăl meu a murit la treizeci și șase de ani; era un om delicat, amabil și morbid, cum poate fi numai o ființă menită doar stării de tranziție – mai curând o amintire frumoasă a vieții decât viața însăși. În același an în care viața sa a purces spre pieire, a intrat și a mea în declin: în al treizeci și șaselea an al vieții mele, am atins și eu punctul cel mai de jos al propriei mele vitalități, – am trăit mai departe, dar rară să mai fiu în stare să văd mai departe de trei pași înaintea ochilor: Atunci – era anul 1879 – am renunțat la cariera mea de profesor la Basel, am supraviețuit prin vară ca o umbră la St. Moritz și în iarna următoare, cea mai săracă în soare din viața mea, ca o umbră la Naumburg. Acela a fost punctul meu minim: Călătorul și umbra lui a luat ființă în acea vreme. Nu există nici o îndoială, pe vremea aceea mă pricepeam la umbre... În iarna următoare, prima mea iarnă genoveză, acea dulceață morbidă, acea spiritualizare, care sunt aproape determinate de o extremă sărăcire a sângelui și mușchilor, mi-au dăruit Aurora. Desăvârșita luminozitate și deplina seninătate – ba chiar exuberanță – a spiritului pe care le oglindește opera aici numită corespund pentru mine nu numai cu cea mai profundă slăbiciune fiziologică, ci chiar și cu un exces de sensibilitate la suferință. În toiul martiriului pe care mi-l provocau migrene neîntrerupte de câte trei zile, însoțite de trudnice vomismente de bilă, stăpânearn o claritate de dialectician prin excelență și gândeam până la capăt, cu foarte mult sânge-rece, gânduri pentru care, în condiții de sănătate mai bună, nu sunt suficient de bun alpinist, nu sunt îndeajuns de rafinat și îndeajuns de imperturbabil. Cititorii mai știu, poate, în ce măsură eu socotesc dialectica un simptom al decadenței, de pildă în cazul cel mai renumit: în cazul lui Socrate. – Toate tulburările maladive ale intelectului, chiar și acea amorțeală pe care o aduce cu sine febra mare, mi-au rămas până astăzi cu totul străine, despre natura și frecvența acestora trebuind să mă interesez doar din lecturi. Sângele meu circulă lent. Nimeni nu a putut constata că aș fi avut vreodată febră. Un medic care m-a tratat vreme mai îndelungată ca pe un bolnav de nervi mi-a spus în cele din urmă: „Nu! Nervii dumitale nu au nimic în neregulă, ci eu însumi sunt o fire nervoasă”. Absolut cu neputință de dovedit pe undeva vreo degenerare locală; nici un fel de maladie organică de stomac, chiar dacă există, ca urmare a epuizării generale, cea mai profundă slăbiciune a sistemului gastric. Chiar și boala de ochi, care se apropie câteodată primejdios de mult de o orbire adevărată, este doar o urmare, nu o cauză; astfel că odată cu orice însuflețire a forței mele de viață mi s-a ameliorat și vederea. – Vindecarea înseamnă pentru mine un șir lung, mult prea lung de ani – dar din păcate ea înseamnă în același timp și recidivă, ruină, periodicitatea unui fel anumit de decadență. Mai e nevoie, după toate acestea, să mai spun că am experiență în ce privește problemele decandenței? Am silabisit-o și de la cap la coadă, și de la coadă la cap. Chiar și acea artă de filigran a cuprinderii și înțelegerii, în fond, sensibilitatea pentru nuanțe, psihologia „privirii-aruncate-pe-după-colț”, și orice altceva m-ar mai caracteriza pe mine, au fost învățate atunci, sunt darul propriu-zis al acelei epoci în care totul a devenit pentru mine mai fin și mai subtil, observația în sine, ca și organele de observație. Să trec, pornind de la optica bolnavului, la concepte și valori mai sănătoase, și iarăși, invers, de la plenitudinea și siguranța de sine ale unei vieți bogate să cobor privirea la lucrarea tainică a instinctului de decadență – acesta a fost exercițiul meu cel mai îndelungat, experiența care îmi e caracteristică, și, dacă pot spune asta despre un anumit domeniu, atunci în acest domeniu am devenit eu maestru. Stăpânesc astăzi această artă, am mâna formată pentru ea, de a răsturna perspectivele: acesta este cel dintâi motiv pentru care, pentru mine singur poate, e într-adevăr posibilă o „trans-valuare a valorilor”.

2

În afară de faptul, deci, că sunt un decadent, eu sunt și opusul acestuia. Dovada pe care o aduc în această privință este, printre altele, că am ales întotdeauna instinctiv mijloacele potrivite împotriva stărilor de lucruri negative: în vreme ce decadentul ca atare alege întotdeauna mijloacele care-i sunt lui dezavantaj oase. Luat ca summa summarum, am fost sănătos; ca unghi de vedere, ca specialitate, am fost decadent. Acea energie spre o însingurare absolută și spre desprinderea de condițiile obișnuite, constrângerea împotriva mea însumi, spre a nu mă mai lăsa îngrijit, slujit, doftoricit – acestea exprimă o siguranță necondiționată a instinctului pentru ceea ce este necesar în primul rând. M-am luat pe mine însumi în mână, m-am însănătoșit pe mine însumi: iar condiția pentru aceasta – și orice fiziolog o va recunoaște – este că, în fond, ești sănătos.

O ființă tipic bolnăvicioasă nu poate ajunge sănătoasă, și cu atât mai puțin nu se poate însănătoși singură; și invers, pentru un om tipic sănătos boala poate fi chiar un stimulent energic spre viață, spre mai multă viață. Și, de fapt, așa îmi apare acum acea lungă perioadă de boală: am descoperit atunci parcă din nou viața, și pe mine însumi în același timp, toate lucrurile bune; ba chiar și cele mărunte, mi se păreau excelente, așa cum altora nu le-ar fi fost ușor s-o facă – mi-am făcut filozofia din voința mea de sănătate, de viață... Căci să luăm aminte: anii celei mai scăzute vitalități a ființei mele au fost momentul când eu am încetat să mai fiu pesimist: instinctul auto-însănătoșirii mi-a interzis o filozofie a sărăciei și a descurajării... Și, în fond, după ce se recunoaște succesul într-o anumită situație? După faptul că un om cu succes face bine simțurilor noastre: că este făcut dintr-un lemn care e deopotrivă dur, delicat și bine mirositor. El se bucură doar de ceea ce este avantajos pentru el; plăcerea, voluptatea lui încetează acolo unde a fost depășită măsura prielnicului. El descoperă leacuri împotriva neajunsurilor sale, folosește în propriul avantaj împrejurările proaste; ce nu îl nimicește îl face mai

Pag. 11 – 15