Filozofia în epoca tragică a grecilor
Cu Platon începe ceva cu totul nou: sau, cum se poate spune cu egală îndreptățire, începând cu Platon constatăm că le lipsește filozofilor un anume lucru esențial, în comparație cu cei integrați în acea Republică a Geniilor cuprinzându-i pe cei care au trăit între Thales și Socrate... |
25.00 23.75 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
„Cu Platon începe ceva cu totul nou: sau, cum se poate spune cu egală îndreptățire, începând cu Platon constatăm că le lipsește filozofilor un anume lucru esențial, în comparație cu cei integrați în acea Republică a Geniilor cuprinzându-i pe cei care au trăit între Thales și Socrate. Cine vrea să formuleze o apreciere defavorabilă despre acești maeștri vechi îi poate socoti unilaterali, iar pe epigonii lor, în frunte cu Platon, multilaterali. Mai corect și mai onest ar fi să-i înțelegem pe aceștia din urmă ca fiind niște caractere hibride ale filozofiei, și pe cei dintâi ca fiind tipurile pure.“ „Sunt unii care cred că există o providență anume a cărților, o fatum libellorum; dar asta ar însemna că e o providență răuvoitoare cea care a găsit cu cale să ne răpească pe Heraclit, minunatul poem al lui Empedocle, scrierile lui Democrit, pe care anticii il socoteau egalul lui Platon și care îl depășește pe acesta în ingenui tate, și ni i-a impins în mâini, ca o compensație, pe stoici, pe epicurei și pe Cicero. Probabil că partea cea mai magnifică a gândirii grecești și a expresiei sale în cuvinte s-a pierdut pentru noi; o soartă care nu are de ce să-l mire pe cel ce-și amintește de destinul nefericit al lui Scotus Eriugena sau al lui Pascal, și care se gândește că, până și în secolul nostru luminat, prima ediție a Lumii ca voință și reprezentare a lui Schopenhauer a fost transformată în maculatură.“ Friedrich NIETZSCHE |
Cuprins:
Notă asupra ediției ... 5 Filozofia în epoca tragică a grecilor ... 7 Proiecte de continuare (începutul lui 1873) ... 113 Schițe de plan (din vara anului 1872) ... 122 Note coerente pentru „Introducere” (1875) ... 129 Însemnări despre presocratici ... 136 Empedocle ... 137 Democrit ... 148 Pitagoreicii ... 166 Socrate ... 170 |
Fragment:
1Există adversari ai filozofiei, și este bine ca glasurile lor să fie ascultate, mai ales atunci când arată că metafizica nu e recomandabilă capetelor bolnave ale germanilor și le predică, dimpotrivă, purificarea prin fizică, așa cum a făcut Goethe, sau vindecarea prin muzică, așa cum a făcut Richard Wagner. Medicii poporului resping filozofia; și cine va mai vrea să o justifice va trebui să demonstreze pentru ce popoarele sănătoase au nevoie de filozofie și la ce au folosit-o. Și, dacă reușesc să o facă, poate chiar și bolnavii vor ajunge la înțelegerea salutară a motivelor pentru care filozofia le este dăunătoare. Firește, există exemple elocvente ale manierei în care se poate menține sănătatea fără nici un fel de practică a filozofiei sau prin folosința foarte moderată a filozofiei, aproape ca în joacă: astfel, romanii au trăit în epoca lor bună fără filozofie. Dar am putea găsi exemplul unui popor ajuns bolnav căruia filozofia i-ar fi redat sănătatea pierdută? În cazurile în care filozofia s-a vădit utilă, salutară, preventivă, era vorba de popoare sănătoase, pe cele bolnave ea n-a făcut întotdeauna decât să le îmbolnăvească mai tare. Niciodată, atunci când o națiune uzată își simțea slăbindu-i-se legăturile care-i uneau pe cetățenii săi, filozofia n-a izbutit să-i strângă la loc într-un întreg pe cei răzleți, De fiecare dată când vreun om s-a văzut ispitit să se retragă la o parte și să tragă în jurul său o barieră de izolare egoistă, filozofia a fost întotdeauna gata să-i adâncească această înstrăinare și să-l distrugă pe omul însingurat prin asemenea izolare. Filozofia este primejdioasă de îndată ce nu se mai bucură de plenitudinea puterilor și drepturilor sale, și doar o desăvârșită sănătate națională îi asigură aceste drepturi – și încă lucrul nu este valabil pentru toate popoarele. Să ne întoarcem acum spre acea autoritate supremă care să ne poată ajuta să înțelegem ce anume înseamnă pentru un popor să fie sănătos. Grecii, ca cei care au fost, în adevăratul înțeles al cuvântului sănătoși, au justificat o dată pentru totdeauna filozofia însăși, prin faptul că au practicat filozofia, și chiar într-o măsură mult mai mare decât toate celelalte popoare. Ei nici măcar n-au reușit să se oprească la timp, căci, chiar și în bătrânețea cea mai aridă, ei s-au comportat ca admiratori fervenți ai filozofiei, chiar dacă nu mai înțelegeau prin ea altceva decât subtilități pioase și disocieri sacrosancte ale dogmaticii creștine. Și prin faptul că nu s-au putut opri la timp ei și-au diminuat în mare măsură meritul în ochii posterității barbare, care, în ignoranța ei și în impetuozitatea ei tinerească, s-a împiedicat fatalmente în plasele și cursele artificial țesute în evoluția lucrurilor. Dimpotrivă însă, grecii au știut să înceapă la momentul potrivit, și această învățătură, despre când anume trebuie să se înceapă îndeletnicirea cu filozofia, ei o exprimă mai limpede decât oricare alt popor. Și anume, nu în clipele de mâhnire, așa cum înțeleg cei care fac să purceadă filozofia din nemulțumire. Ci în clipele de fericire, în acea epocă a bărbăției mature, în miezul bucuriei înflăcărare a vârstei adulte, a curajului victorios. Faptul că grecii s-au îndeletnicit cu filozofia la o asemenea vârstă ne învață deopotrivă ce este filozofia și ce trebuie să fie ea, cât și ce erau în realitate grecii înșiși. Dacă grecii ar fi fost pe atunci niște spirite practice, pedante și pioase, niște petrecăreți serbezi, așa cum și-i imaginează filistinii cultivați ai vremurilor noastre, sau dacă ar fi trăit într-o orgie neîntreruptă de entuziasm, de muzică și de excese vegetative și emotive, așa cum presupun mințile ignorante și himerice, atunci izvorul filozofiei n-ar fi răzbit la lumină printre ei. Ar fi fost cel mult un pârâu repede pierzându-se în nisipuri sau risipindu-se în cețuri, dar niciodată acel fluviu larg, curgând în valuri maiestuoase pe care-l cunoaștem ca fiind filozofia greacă. E adevărat că ni s-a arătat cu tot zelul cât de mult au fost în stare să găsească Și să învețe grecii de la străini, din Orient, și cât de diferite au fost bunurile pe care le-au luat de acolo. Și într-adevăr am avea un spectacol minunat dacă i-am pune laolaltă pe acești presupuși învățători din Orient și pe aparenții lor discipoli din Grecia, și dacă i-am așeza alături pe Zoroastru cu Heraclit, pe indieni lângă eleați, pe egipteni lângă Empedocle, sau chiar pe Anaxagoras printre indieni și pe Pitagora printre chinezi. În cazurile izolate n-am realizat astfel mare lucru; dar ideea în sine, luată ca întreg, am putea-o accepta, dacă nu ni s-ar impune astfel concluzia că filozofia a fost doar importată în Grecia, și nu ar fi crescut din solul natural și firesc, și că deci, fiind un lucru străin, mai degrabă i-a ruinat pe greci decât i-a tăcut să evolueze. Nimic n-ar fi mai absurd decât să le atribuim grecilor o cultură autohtonă; dimpotrivă, ei și-au asimilat cultura vie a altor popoare, și au ajuns atât de departe tocmai pentru că au știut să arunce și mai înainte sulița pe care un alt popor o lăsase să se oprească. Ei sunt demni de admirație în arta de a învăța în mod rodnic; și întocmai ca și ei trebuie și noi să învățăm de la vecinii noștri, și să folosim ce am învățat pentru propria noastră viață, și nu pentru cine știe ce cunoaștere erudită, ci ca sprijin de la care să știm să ne înălțăm mai sus decât vecinul. Întrebările și problemele despre începuturile filozofiei sunt absolut indiferente, căci pretutindeni la început se află doar brutalul, diformul, vidul și urâtul, și în orice nu au importanță decât treptele superioare. Cel care preferă să se ocupe, în loc de filozofia greacă, cu cea egipteană și persană, pentru că acestea sunt poate mai „originale” și în orice caz mai vechi, procedează la fel de neînțelept ca și cei care nu-și găsesc liniștea până nu au redus mitologia greacă, atât de magnifică și de profundă, la înfățișările mărunte ale lumii fizice, soare, fulgere, furtună, cețuri ca fiind primele începuturi, și care, de exemplu, își închipuie că regăsesc în adorația obtuză a aceleiași bolte cerești de către ceilalți indo-germani o formă mai pură a religiei decât credința politeistă a grecilor. Drumul spre începuturi duce pretutindeni spre barbarie, și cel care se ocupă cu grecii trebuie să păstreze totdeauna în minte adevărul că instinctul necontrolat al cunoașterii poate fi în toate timpurile la fel de barbar ca și ura față de cunoaștere, și că grecii, prin prețuirea acordată vieții, printr-o nevoie ideală de viață, au știut să-și strunească instinctul neostoit al cunoașterii, pentru că ei voiau să trăiască îndată ceea ce învățau. Grecii au filozofat ca oameni de cultură, și și-au propus țelurile culturii, și și-au cruțat astfel efortul de a mai inventa o dată din cine știe ce adâncuri întunecoase autohtone elementele filozofiei și științei, și au purces neîntârziat să împlinească, să dezvolte, să înalțe tot mai sus și să purifice elementele preluate de la alții, astfel încât au devenit acum, într-un sens mai înalt și într-o sferă mai pură, inventatorii unor lucruri noi. Anume, ei au inventat principalele tipuri ale spiritului filozofic, și întreaga lor posteritate nu a mai adăugat nimic esențial la acestea. Orice popor trebuie să se simtă rușinat odată pus în fața unui atât de miraculos ideal al unei societăți de filozofi cum e cea alcătuită de maeștrii greci vechi, Thales, Pag. 9 – 13 |