Aripi frânte
de Mirela Penu
În amintirea tatălui meu
1974, toamna
Împlinisem 17 ani și eram la vârsta de graniță dintre maturitate și copilărie, dintre „aș putea” și „pot orice”, dintre „aș vrea să știu” și „știu tot”.
Totul mi se părea frumos – și așa și era! – aveam o viață frumoasă, caldă, liniștită. Visam, cântam, dansam, râdeam... , trăiam!
Trăiam braț la braț cu vârsta mea, cu sufletul curat – și nimic nu îmi umbrea bucuria vieții!
În fața noastră, pe birou, multe fotografii vechi... Și verva deosebită a tatălui meu, dispus să-și revadă viața prin intermediul acestor martori în alb și negru.
Întotdeauna întâlnire a cu aceste fotografii vechi însemna pentru mine o întâlnire ciudată Între două lumi, una arhicunoscută și alta care aparține altuia, în care pășești cu teamă și cu mare emoție.
Îmi zâmbeau de acolo oameni pe care îi știam, dar și multe persoane despre care habar n-aveam – dar care aveau o valoare emoțională deosebită pentru tata.
Așa am făcut o incursiune în copilăria lui, în anii de liceu militar și în anii petrecuți de el la Academia Militară, am văzut mulți colegi și multe locuri, toate surprinse pe acele bucăți de hârtie numite fotografii.
Emoția tatălui crește în fața unei poze la care eu nici nu mă opresc. Resturile unui avion zdrobit de sol, în urma unui accident. Revederea epavei îi aduce lacrimi în ochi. Și știu că acestea sunt destinate colegilor care se aflau la bord în momentul accidentului, dar și aparatului care ajunsese să zacă pe sol, cu aripile frânte,
1974, iarna
Și a venit în acel anotimp o zi care nu trebuia să vină. Dar a venit. Și a adus lacrimi, durere, împietrire. Într-o clipă, albul a devenit negru, râsul a devenit lacrimă, liniștea a devenit zbucium, copilăria s-a preschimbat brusc în maturitate.
Tatăl meu a urcat undeva sus, sus, foarte sus, mai sus decât zburase vreodată cu avionul, lăsându-mă aici: pe pământ, cu aripile frânte.
... și până astăzi
... duc cu mine dorul de el...
Mi-a rămas o mamă extraordinară, un exemplu de dăruire și cinste pentru micul orășel dâmbovițean din care mă trag, poate chiar norocul meu în viață.
Educator prin profesie, altruistă prin fire, devenită puternică prin încercările vieții, ea a fost cea care ne-a ajutat, pe mine și pe fratele meu, să zburăm, în toți anii lungi și grei care au urmat ultimului zbor al tatei...
Acum, sărmana, puțin obosită de viață, oferă prietenie, încredere și afecțiune tuturor celor pe care îi cunoaște...
Pentru că fiecare dintre voi, cei care citiți aceste rânduri, aveți undeva, aproape sau departe, părinți, trimiteți-le gândurile voastre bune.
Și căutați în dulapul cu fotografii „miracolele” din viața lor, viața pe care v-au dăruit-o și pe care, poate, nu ați ajuns să o cunoașteți niciodată îndeajuns.
Merită să intrăm în lumea lor, să trăim alături de ei vibrația și emoția unei amintiri... Poate ultima...
Încercați, deci, să deveniți cel puțin la fel de buni ca ei, la fel de puternici, la fel de corecți și la fel de demni!
Și în tot acest timp, ajutați-vă copiii să zboare, lin și frumos, cu aripile lor fragede larg deschise...
Cât încă le mai sunteți aproape...
Lacul de smarald
de Gelu Filip
M-am așezat într-o zi, pe la prânz, la computer, să-mi citesc mailurile. Mă uitam încântat la noul meu monitor LCD cumpărat de vreo cinci zile, priveam culorile vii ce răzbăteau spre ochii mei, când un mic semnal clipitor, în colțul din dreapta jos al ecranului, m-a anunțat că am primit un mail.
L-am deschis și am rămas surprins. Nu conținea decât un lucru: o poză. Iar poza se chema „Lacul de smarald”.
Aveam în fața mea un lac montan superb, de culoarea smaraldului, iar în spatele lui, un lanț de munți plini de măreție.
Privirea mi-a rămas fixată ca de o vrajă în undele lacului, munții mi-au acoperit realitatea în care mă aflasem și m-am pomenit, deodată, într-o altă dimensiune, într-o lume a culorilor celeste, a miresmelor de munte aproape dureros de profunde, senzație pe care aveam s-o înțeleg pe deplin ceva mai târziu.
Vedeam, din acel tărâm vrăjit, lumea din care tocmai evadasem, dar o vedeam cu alți ochi.
Vedeam durere, bucurie, plăcere și suferință. Vedeam oameni fericiți, împliniți, oameni cu vise, cu idealuri... Vedeam, cu un sentiment confuz de vinovăție, oameni îngrijorați, unii speriați, alții triști... Mă căutam pe mine însumi în acea mare de ființe...
Am început să revăd întâmplări care se perindaseră prin fața ochilor mei în trecut, fără a-mi trezi interesul în mod deosebit... dar acum mesajele erau altele.
Era seară, târziu. Trecuse bine de unsprezece noaptea... Venisem la acest magazin non-stop pentru că avea produse de mai bună calitate decât altele similare, deși se găsea la o distanță apreciabilă de casa mea.
Ca și în alte dăți, mă întâmpină la ușă aceeași cerșetoare adolescentă, cu evidente probleme psihice. Când clienții ieșeau din magazin, le cerea măruntul primit ca rest. De fiecare dată insista de două ori și apoi renunța.
Acum s-a întâmplat altfel... Când am ieșit, cerșetoarea era retrasă la vreo zece metri, zona „fierbinte”, de „producție”, fiind dominată de 5-6 cerșetori tineri, cu vârste între 8 și 10 ani, ghidați de un adult slab, de vreo 40 de ani, aflat într-un scaun cu rotile. Acesta discuta ceva cu unul din tinerii „producători”. N-auzeam ce vorbeau, dar deodată „seniorul” s-a întins cu o agilitate și o viteză de nebănuit pentru situația în care se afla și i-a aplicat o palmă juniorului”. Acesta n-a ri
Pag. 13 – 17 |