Modernitatea a subminat prestigiul și statutul obiectiv al virtuților și al moralei, creând ceea ce C.S. Lewis numește „oameni fără piept“, oameni lipsiți de sălașul simbolic al curajului, onoarei și responsabilității. Cartea reunește trei conferințe susținute de autor în februarie 1943, la Universitatea din Durham, în plin război mondial. Pentru a dovedi că raportarea la o normă absolută și morala constituie fapte obiective, definitorii și universale pentru om, C.S. Lewis invocă mari nume ale gândirii grecești, romane, iudaice și creștine, precum Platon, Aristotel, Augustin, Toma d’Aquino, alături de maeștri ai gândirii orientale, Confucius sau înțelepții hinduși. Cartea se înscrie în rândul celor mai clarvăzătoare critici ale omului modern și postmodern. Obișnuit să considere adevărul și dreptatea niște chestiuni subiective, interpretabile, omul actual și-a pierdut criteriul esențial care poate să-i confere rezistență în fața tiraniei și totalitarismului.

Oameni fără piept

Astfel trimise poruncă să ucidă,
Și pruncii au fost dați de-ndată morții.
(Carol)

Mă îndoiesc că acordăm suficientă atenție manualelor de școală. Iată de ce am ales ca punct de pornire pentru aceste prelegeri o cărticică de engleză pentru „băieți și fete din clasele mai mari“. Nu cred că autorii cărții (e vorba de doi inși) au fost câtuși de puțin rău intenționați și mă simt dator să le mulțumesc atât lor, cât și editorului pentru exemplarul gratuit pe care mi l- au trimis. În același timp, însă, nu am nimic bun de zis în privința lor. Iată o problemă delicată. Nu doresc să pun la stâlpul infamiei doi dascăli modești, care și- au dat toată silința; nu mă pot, totuși, abține să îmi exprim părerea despre ceea ce socotesc a fi tendința generală a lucrării lor. Motiv pentru care propun ca numele acestora să fie trecute sub tăcere. Mă voi referi, prin urmare, la cei doi domni folosind numele Gaius și Titius, iar la manualul dumnealor ca la Cartea Verde. Însă vă asigur că o astfel de carte există și că ea se găsește în biblioteca mea.

În capitolul doi, Gaius și Titius citează binecunoscuta istorie a lui Coleridge la cascadă. Vă amintiți că de față erau doi călători: unul a descris cascada drept „sublimă“, celălalt drept „frumoasă“; și că poetul a aprobat judecata celui dintâi, respingând-o dezgustat pe a celui de- al doilea. Episodul este comentat de Gaius și Titius după cum urmează: „Când omul a spus Este sublimă, remarca părea că se referă la cascadă... De fapt... el nu făcea o remarcă despre cascadă, ci despre propriile sentimente. Ceea ce voia să spună era Am sentimente care, în mintea mea, sunt asociate cu termenul „sublim“ sau, pe scurt, Eu nutresc sentimente „sublime“. Iată un mod cam sumar de alămuri o serie de chestiuni dificile și profunde. Însă autorii nu au sfârșit încă, ci adaugă: „Această confuzie este mereu prezentă în modul nostru de a utiliza limbajul. Dăm impresia că spunem ceva foarte important despre un lucru: și, de fapt, nu facem altceva decât să vorbim despre sentimentele noastre“.

Înainte de a studia mai atent problemele ridicate de acest mic paragraf memorabil (destinat, după cum vă amintiți, „claselor mai mari“), trebuie îndepărtată o simplă confuzie, căreia îi cad pradă Gaius și Titius. Chiar și din punctul lor de vedere – sau din orice alt punct de vedere la care ne-am putea gândi – cel ce spune Este sublimă nu vrea să afirme prin asta Eu nutresc sentimente sublime.