„Un fel de Arcă a
lui Noe“, după cum îl numește Guzel Iahina, trenul care duce copii din Povolgia
flămândă și sărăcită spre Samarkand dobândește de-a lungul călătoriei proporții
mitice. Nu numai despre salvarea copiilor e vorba, ci și despre salvarea sufletelor.
Ș;i despre omenie. Romanul atinge dimensiuni de epos: asemenea lui Odiseu,
Hercule sau Iason, Deev, personajul cel mai pregnant conturat, poate ucigașul
unora dintre părinții orfanilor pe care-i are în grijă, trebuie să lupte,
pentru a-i salva pe copii, cu răul absolut, care se înfățișează sub diferite
chipuri: foamete, molimă, trădare, crimă. Sentimentul de pericol permanent e
însoțit de momente neașteptate de tandrețe și iubire, de uluitoare gesturi de
solidaritate, de emoționante dovezi de sacrificiu personal.
Anul 1923. Tânăra
Uniune Sovietică e un tărâm haotic, bântuit de o foamete cruntă și încă zguduit
de ultimele zvâcniri ale Războiului Civil. Neîndurătoarea politică a
rechiziționărilor a ucis milioane de oameni, a pustiit sate, a destrămat familii
și a lăsat fără adăpost mii de copii, care acum rătăcesc flămânzi peste tot.
Combatantul forțelor civile de tineret Deev primește misiunea de a forma un
tren care să transporte cinci sute de copii de la Kazan până în Samarkandul mai
îndestulat. Astfel începe o călătorie aventuroasă, de șase săptămâni, din
pădurile de pe malul Volgăi și stepele kazahe până în deșertul Kîzîlkum și
munții Turkestanului, desfășurând o pânză fabuloasă, pe care sunt zugrăvite
destine, personaje pline de culoare (cazaci albi, țărani porniți în bejenie,
cekiști, basmaci și, mai ales, micii vagabonzi excentrici), iubiri, gesturi
exaltate sau suferințe tăcute, umor, cruzime și speranță – într-o alternare de
lumină și întuneric demnă de marea pictură și acea vivacitate cinematografică a
scenelor cu care ne-a obișnuit deja Guzel Iahina.
|
Adevăr Divin
