Mindfulness pentru vindecare

În Mindfulness pentru vindecare, Kabat-Zinn evidențiază cum practica mindfulness îți vindecă trupul și îți reface traseele neuronale, prin procesele neuroplasticității. De asemenea, mindfulnessul întărește sistemul imunitar și te ajută să procesezi caracterul nepermanent al propriei vieți și sfârșitul său imanent. (Re)venindu-ne în simțuri – atât literal, cât și metaforic –, devenim ființe umane mai înrădăcinate, mai conștiente și pline de compasiune și contribuim, astfel, la vindecarea propriei vieți și a națiunilor.
Mindfulness este o modalitate înțeleaptă și vindecătoare de a ne afla în relație cu întâmplările din viața noastră. Și, oricât de improbabil ar suna, include orice și tot ceea ce tu sau oricare altul dintre noi are de înfruntat. Cultivarea mindfulnessului aduce cu sine o promisiune profundă, chiar și când circumstanțele de viată cu care te confrunți sau efectele lor sunt extrem de dificile. Vei fi surprins să afli cât de variate sunt sau pot fi efectele sale dacă ai deschiderea măcar să atingi apa cu degetul în practica meditației formale și informale, doar ca să vezi ce-ai putea să descoperi.
Așa cum află majoritatea participanților la programul de reducere a stresului prin mindfulness, precum și cei care vin către mindfulness pe alte căi, programul nu conține nimic altceva decât viața ca atare: confruntarea și acceptarea vieții asa cum e ea, inclusiv orice lucru cu care te confrunți, în orice clipă. Și subliniez: orice. Provocarea, cum e întotdeauna cazul în mindfulness, privit atât ca exercițiu, cât și ca fel de a fi, e aceasta: cum să fii într-o relație înțeleaptă cu clipa prezentă așa cum e ea, oricum este ea, inclusiv cu toate elementele enervante, nedorite și cumplite care apar uneori și care trebuie înfruntate. Poți să fii deschis în fața lecțiilor pe care le poți învăța din confruntarea ta cu viața - și în toate clipele vieții tale - într-un mod radical nou?
În vocabularul meu, cuvântul „vindecare" e cel mai bine descris ca o împăcare cu lucrurile așa cum sunt ele. Nu înseamnă să repari și să te vindeci în sensul de a reveni complet la o stare originară sau de a face să dispară pur și simplu lucrul acela problematic, oricare ar fi el.
Procesul și practica împăcării cu lucrurile așa cum sunt ele înseamnă foarte mult să cercetezi în tine dacă tu chiar știi cu adevărat cum sunt lucrurile sau dacă doar crezi că știi și, ca urmare, chiar prin felul în care alegi să te gândești la situația în care te afli, dacă nu cumva confunzi realitatea lucrurilor cu povestea ta despre ele. împăcarea cu lucrurile așa cum sunt ele presupune să ai experiența modului în care tu și noi toți ne redefinim și, ca urmare, ne transformăm în relația pe care o avem cu ceea ce este cu adevărat, inclusiv evidenta noastră necunoaștere a modului în care se vor desfășura lucrurile chiar în clipa imediat următoare.

Prefață ... 5

Partea a I-a • Posibilități de vindecare

Simțirea ... 19
Nimic personal, dar, mă scuzați... suntem cine credem că suntem? ... 26
Chiar și moleculele ni se ating ... 38 Fără fragmentare ... 44
Nu există separare ... 47
Orientarea în timp și spațiu. Omagiu tatălui meu ... 50 Realitatea alternativă - conștienta rotativă ... 58 Instituții ortogonale ... 65
Studiu asupra vindecării și minții ... 74 Studiul despre fericire. Meditația, creierul și sistemul imunitar ... 88
Homunculus ... 98
Propriocepția. Senzația de corp ... 115 Neuroplasticitatea și limitele necunoscute ale posibilului ... 119

Partea a II-a • Sosind în fața propriei uși

„Nu-mi aud gândurile!" ... 137 „N-am avut o clipă să-mi trag sufletul" ... 139 Infidelitatea omului ocupat ... 143 Ne întrerupem singuri ... 148
Umple toate clipele ... 154
Găsește loc ... 160
Nu poți ajunge acolo de aici ... 164 Copleșirea ... 183
Dialoguri și discuții ... 187
A sta la pupitru ... 191
Ești nebun! ... 198
Schimbări de fază ... 200
Tu faci, tu ai ... 205
Orice ideal de practică e doar o altă fabricație ... 211 „Ai ceva de zis?" ... 213
Cine a câștigat finala? ... 217
Aroganță și îndreptățire ... 225
Moartea/ 231
Să mori înainte de a muri ... 236
Să mori înainte de a muri - continuarea ... 243 Nu știu ... 247

Mulțumiri ... 251
Referințe ... 256
Despre autor ... 269

Totuși, introducerea conștientizării în acest amestec cumva întărește senzația și integrarea dintre creier și corp - și oferă o perspectivă mai largă asupra experienței ca atare. Cel puțin, așa se simte. Poate că, într-adevăr, cortexul somatosenzitiv se remodelează ca răspuns la practicarea regulată a meditației. Cu certitudine, experimentăm conștientizarea corpului ca devenind tot mai rafinată, mai subtilă, mai sensibilă, mai vie și mai stabilă, mai nuanțată emoțional, pe măsură ce ne acordăm la diferite dimensiuni ale peisajului corporal. Această senzație e raportată și de numărul mare de pacienți care fac antrenament mindfulnes, ei semnalând schimbări profunde ale relației lor cu stările de durere cronică sau cu cancerul ori boala de inimă, cu experiența fricii și cu viziunea lor asupra propriului corp, din cauza scanării zilnice a corpului pe o perioadă de câteva săptămâni. Nu e ceva neobișnuit ca, în timpul practicării scanării corpului, senzațiile din corp să fie resimțite mai acut, chiar cu mai multă durere, o mai mare intensitate a senzațiilor din anumite regiuni. În mindfulness, senzațiile, oricare ar fi ele și oricât de intense, sunt primite și mai acut, dar și mai limpede, cu mai puține interpretări, judecăți și reacții suprapuse, cu mai puțină aversiune și impuls de a fugi, de a scăpa, în scanarea corpului, ne dezvoltăm o mai mare intimitate cu senzația pură, deschizându-ne către a da și a primi din reciprocitatea senzațiilor ca atare, cu conștientizarea resimțirii lor. Ca urmare, suntem mai puțin tulburați de ele - sau tulburați într-un mod diferit, poate mai înțelept, chiar si când sunt acute. Prin conștientizare, învățăm să lăsăm senzațiile din corp să fie așa cum sunt și să le conținem fără a declanșa atât de multă reactivitate emoțională, o gândire atât de inflamată cu privire la ele. Uneori, prin conștientizare ajungem și să diferențiem prin discernământ și, poate, să „decuplăm" firesc dimensiunea senzorială a experienței durerii de dimensiunile emoționale și cognitive ale durerii. în acest proces, intensitatea senzațiilor ca atare scade uneori. în orice caz, aceste senzații ajung să fie resimțite ca mai puțin istovitoare, mai puțin debilitante și, uneori, chiar mai puțin delimitative și constrângătoare. Conștientizarea, prin acceptarea și conținerea senzațiilor fără a le judeca și fără a reacționa la ele, poate să ne vindece perspectiva asupra propriului corp și ne permite să ne împăcăm, cel puțin într-o anumită măsură, cu afecțiunile lui așa cum sunt ele în momentul prezent, astfel încât să nu ne mai erodeze copleșitor calitatea vieții, chiar și în confrunta-rea cu durerea sau boala. Conștientizarea experienței de „disconfort intens" e o stare cu totul diferită de a te simți prins în durere și de a te lupta cu disconfortul. Făcând chiar și doar un pas pe acest tărâm, devenim capabili să o facem în orice clipă, chiar și doar ca o tentativă la început și să găsim puțin ajutor și puțin răgaz. în sine, aceasta este o experiență de eliberare, o eliberare profundă de moment, din modalitatea îngustă de conținere a experienței durerii altfel decât ca pe o senzație pură. Nu e în niciun caz o vindecare, ci o învățare și o deschidere, o acceptare a experienței senzoriale așa cum e ea în acel moment și o navigare pe urcușurile și coborâșurile a ceea ce anterior era impenetrabil și de nesuportat. Celor care vin la Reducerea Stresului prin Mindfulness, indiferent de situația, starea, boala și suferința pe care le îndură, oricât de disperați s-ar simți, le spunem că, lăsându-se să se predea cu toată inima exercițiilor de meditație, vor ajunge foarte probabil cel puțin să-și vadă situația oarecum mai suportabilă. Uneori, acest „oarecum" e uriaș și enorm de revelator.

Mindfulness nu doar că ne ghidează să devenim mai conștienți tocmai de această tendință puternică de a ne întrerupe singuri, de a ne distrage și de a ne devia de la lucrul de care ne ocupăm în clipa prezentă, de la obiectul primar sau punctul de concentrare a atenției noastre. Ci duce și la antrenarea atenției astfel încât să fie mai stabilă, mai puțin oscilantă, mai puțin prinsă de energiile fluxului gândurilor și stărilor emoționale tranzitorii care o întrerup și o distrag. Astfel, cu timpul, ne modelăm instrumentul atenției, devenind unul bine ancorat și stabil. Și reușim cu ajutorul lui, ca printr-un microscop, să ne concentrăm și să discernem ce se desfășoară sub suprafața aparențelor și a propriei conștiințe, la un nivel mult mai înalt de rezoluție și acuratețe. Fără acest tip de stabilitate a stării de conștiință, vom continua să cedăm în fața propriilor noastre întreruperi, fără măcar să știm. A ne întrerupe pe noi înșine nu înseamnă nimic altceva decât a ne submina. Conține o enormă cantitate de energie disipativă, ne împiedică pentru totdeauna, dacă nu suntem atenți, să ne mobilizăm cu adevărat întregul repertoriu de forte si creativitate si sensibilitate. Putem să rătăcim zeci de ani la întâmplare în astfel de tipare, scăpându-ne ceea ce e chiar în fața noastră sau în noi, pentru că lentilele prin care privim sunt mereu murdare. în consecință, ne putem rata propria autenticitate, propria direcție de viață și sfârșim simțindu-ne pierduți și epuizați, fără a avea nici cea mai mică idee de ce. Prin urmare, e profund folositor și revelator ca aceste stări în care suntem aruncați departe de scopul nostru superior prin propriile întreruperi autogenerate (pentru care nu putem blama pe ni¬meni în afară de noi înșine) să fie aduse în centrul câmpului conștiinței noastre când apar, să le lăsăm să devină obiectul practicii noastre de meditație în clipa aceea. Observăm uneori acest obicei intern de a ne întrerupe singuri și în tiparele noastre de comportament exterior, când relaționăm cu alții. Si acesta e un obiect foarte valoros de conștientizare meditativă. Poate că ai observat uneori că, vorbind cu alți membri ai familiei, nu îți permiți să-ți duci până la capăt un gând sau o propoziție fără a emite imediat următorul lucru care îți vine în minte, chiar dacă n-are legătură. Te întrerupi singur! Facem același lucru și în afara familiei. Mintea ni se pornește și încetăm să mai fim prezenți. Suntem prea robiți impulsului pentru a mai auzi ce spune propria minte, cu atât mai puțin ce spune altcineva. Așa e când începem să îi întrerupem și pe ceilalți, și pe noi înșine! Putină conștientizare aduce schimbări mari. Dacă nu ne analizăm aceste tipare habituale, ele sapă șanțuri adânci în psihic, din care uneori e greu să ne eliberăm. Avem nevoie de o imensă intensitate a intenției ca să prindem aceste lucruri când se întâmplă și apoi să fim siguri că încetează și se opresc. Cum vom ști vreodată singuri, cum vom fi capabili să ne ascultăm pe noi înșine sau să ne înțelegem unii pe alții dacă ne tot întrerupem fără să ne dăm seama? Și cum vom fi vreodată prezenți pentru altcineva dacă refuzăm să ascultăm și le tot terminăm noi propozițiile altor oameni (pentru că presupunem tacit, cu o considerabilă aroganță, că știm mai bine decât ei ce încearcă să spună)? Cum vom fi prezenți dacă ajungem inconștient să scuipăm orice ne domină mintea la un moment dat, chiar dacă nu are nicio legătură cu ceea ce tocmai s-a spus? Calitatea relațiilor noastre cu ceilalți si cu sine are enorm de suferit dacă nu aducem o minimă conștientizare în această arenă — iată ce încerc să-mi reamintesc în fiecare zi. E ușor să vorbești la nesfârșit despre asta. Nu e chiar atât de ușor s-o pui și în practică.