Pășunile minunăției

Povestea este tăcere până când cuvântul nu este rostit și auzit, până când el nu devine carne ce poate fi atinsă, simțită și trăită. Cuvântul germinează în noaptea seducătoare până când conversația îl ademenește către lumina plăpândă a zorilor, unde este văzut și auzit. Iar apoi, noi, oamenii ce participăm conștient la actul creației, îi putem îngădui să devină trup și să trăiască printre noi. Și, pe măsură ce Cuvântul își continuă călătoria, el îmbrățișează cu brațele sale întreaga lume.
Viața lui John O”Donohue nu poate fi cuprinsă între naștere și moarte. El nu este un act finit care a fost odată și s-a pierdut pentru totdeauna. El este o poveste scrisă și rostită, o poveste care trăiește printre noi. Printre noi, așa cum suntem, așa cum vom fi.
Temele sale au fost ecou al continuității, au aprins imaginația, lăsându-ne să vedem muntele învăluit de ceață, ne-au făcut să putem privi absența ca prezență transformată a celor dispărute, ne-au trezit gândirea și ne-au oferit hrană pe drumul nostru spiritual prin peisajul unei lumi din ce în ce mai flămânde.

Introducere 11
În amintirea lui John 13

Minune 17
Maestrul Eckhart 35
Peisaj 47
Absență 65
Slujba Răsăritului 87
Echilibru 99
A îmbătrâni 123
Moartea 139

Postscriptum 145
Final 146
Postfață 148
Mulțumiri 154

Teama este o forță care poate transforma în pustietate și deșert tot ceea ce este real, plin de sens, cald și blând în viața ta. Este o forță puternică. Teama își trage energia din timp și din fragilitatea inimii umane. Între noi și lucrurile care sălășluiesc în noi se așterne timpul și distanța și adeseori resimțim teama pentru că suntem nesiguri de noi înșine. Ca să fac o legătură cu tema discuției noastre, cred că teama este un miracol negativ. Este punctul în care miracolul se consumă pe sine și începe să devoreze esența lucrurilor. Frica face ca sinele să se simtă vulnerabil și îți poate răpi toată frumusețea unei experiențe, a unei relații, a muncii pe care o faci. Teama este atât de puternică pentru că este sora morții, adeseori moartea se folosește foarte mult de teamă. Eu nu cred că moartea vine la sfârșitul vieții. Eu cred că moartea pășește alături de tine din ziua în care te-ai născut. Este o prezență nevăzută, care te însoțește în fiecare clipă a vieții. De multe ori moartea funcționează prin teamă, astfel că atunci când începi să îți transfigurezi frica începi de fapt să transfigurezi prezența propriei morți. La sfârșitul vieții, moartea nu va fi un monstru care te expulzează din familiar în necunoscut, ci un prieten care poate duce cu sine cea mai pură imagine a sufletului tău. Dar, în fiecare zi, trebuie să te străduiești să îți transfigurezi frica.
Cea mai frumoasă poveste despre frică pe care o știu este o poveste indiană, veche de mii de ani. Este povestea unui om condamnat să își petreacă noaptea într-o celulă alături de un șarpe veninos. Dacă ar fi făcut cea mai mică mișcare, șarpele l-ar fi atacat și l-ar fi ucis. Așa că omul și-a petrecut toată noaptea stând în picioare, nemișcat într-un colț, cât mai departe de șarpe. Abia a îndrăznit să respire, de teamă să nu alerteze șarpele, țeapăn ca o stană de piatră toată noaptea. Spre dimineață, la prima geană de lumină, omul a întrezărit forma șarpelui și s-a gândit „ce noroc am avut că am stat nemișcat toată noaptea." Dar când soarele s-a ridicat mai mult și celula s-a umplut de lumină a observat că nu era un șarpe. Era o frânghie veche. Poate că povestea este banală, dar morala ei este foarte profundă: în multe cămăruțe ale minții noastre există frânghii vechi pe care frica noastră le transformă în monștri care ne țin prizonieri în cele mai întunecate celule ale inimii noastre. Dincolo de zidurile acestor închisori ne așteaptă lumina, dar noi rămânem blocați în cumplita minciună a fricii.

LUMINA

De unde vine lumina care ne alungă teama din suflete? Cu mai mulți ani în urmă am citit într-o carte hindusă o frază care mi-a rămas în minte: conștiința este străluminată de lumina ce vine de dincolo. Unul din lucrurile pe care le cred despre divin este că acesta este un fel de lumină, iar această lumină divină interacționează discret cu libertatea umană. Dacă nu crezi că lumina există, atunci vei trăi în întuneric. Dar dacă crezi în existența ei, dacă o chemi spre tine, dacă o atragi spre lucrurile pe care le faci, ea nu te va dezamăgi niciodată. Mă gândesc adeseori că marele mister al creștinismului, Învierea, semnifică faptul că nu există întuneric, ci lumină eternă, cum ar spune Joseph Conrad. În Connemara, la moartea cuiva se spune „Ta" a choinneal muchta" adică „I s-a stins lumânarea." L-am întrebat odată pe un bătrân de ce se spune așa, iar el mi-a spus că de când era mic auzise că fiecare om are o lumânare aprinsă în lumea eternă, iar lungimea ei este lungimea vieții omului.