Dansul relațiilor

Deși relațiile apropiate oferă cele mai bune ocazii de fi cunoscut și de a-l cunoaște pe celălalt, ele sunt totodată un teren propice pentru tăcere și frustrare, pentru că oamenii au tendința de a-și înăbuși vocea adevărată și de a nu impune limite sănătoase. Indiferent dacă este vorba despre partenerul de viață, un părinte, o soră sau un prieten, Dansul relațiilor ne învață cum să gestionăm cele mai importante relații din viață noastră cu claritate, încredere și iubire. Cartea lui Harriet Lerner ne explică ce să spunem și ce să nu spunem atunci când:
• Dorim să ni se ceară scuze, dar persoană care ne-a rănit refuză să își ceară iertare și nu își recunoaște faptele.
• Suntem disperați și nu știm cum să facem conversația să avanseze.
• Ne simțim împovărați și deprimați de criticile, negativismul sau comportamentul iresponsabil al celuilalt.
• Am fost respinși sau ignorați, iar cealaltă persoană nu dorește să discute cu noi.
• Credem că am încercat totul, și totuși nimic nu se schimbă.
• Suntem nehotărâți dacă este cazul să părăsim relația și nu ne cunoaștem limitele.

„…dacă vreți o rețetă pentru eșecul în orice relație importantă, încăpățânați-vă și refuzați să vă schimbați până când cealaltă persoană se schimbă prima.”

MULȚUMIRI 9
PROLOG: Înapoi la groapa cu nisip 11

1. Cum să vă găsiți vocea 13
2. Lecții de voce de la tatăl meu 25
3. Familia noastră de origine: aici am învățat să (nu) vorbim 37
4. Ar trebui să vă dezvăluiți punctele vulnerabile? 51
5. Elogiul disimulării 67
6. Când ne tragem părinții la răspundere 88
7. Dragostea vă poate prosti 107
8. Căsnicia: unde stabiliți limitele? 129
9. „Nu mai pot trăi așa!” Cum transmiteți un ultimatum într-o căsnicie 143
10. Cum să creați o atmosferă caldă 160
11. Bărbați tăcuți / femei furioase 183
12. E greu să accepți critica 195
13. Să-mi cer scuze? Nu spera prea mult 209
14. Reproșuri și negativism: când nu mai aveți răbdare să ascultați 227
15. Sunetul tăcerii: cum vă descoperiți vocea atunci când sunteți respinși și dați la o parte 241

EPILOG: Fii ție însuți credincios 260
NOTE 267
Nota autoarei despre mulțumirile adresate specialiștilor 270

Unele persoane sau grupuri ne ajută să ne dezvoltăm, ne dau posibilitatea de a ne perfecționa, în timp ce altele reușesc exact opusul; în consecință, ne putem manifesta inspirat într-o anumită relație, dar ne simțim incapabili să exprimăm un gând coerent în alta. Multe lucruri legate de noi, pe care le credem a fi adevărate și constante, se pot schimba drastic atunci când interacționăm cu oameni care nu ne limitează, ci ne măresc orizontul. Când ne străduim să ne dezvoltăm (mai degrabă decât să ne limităm) vocea, suntem capabili:
- Să ne formăm o imagine mai clară și mai complexă despre noi și despre o altă persoană.
- Să vorbim onorabil, păstrându-ne integritatea, chiar și atunci când cealaltă persoană se comportă într-un mod nepotrivit.
- Să ne întărim capacitatea creativă, înțelepciunea, bucuria și însuflețirea. Să ne dezvoltăm capacitatea de a da și de a primi iubire.
În concluzie, modul în care ne folosim vocea este foarte important pentru identitatea noastră și constituie atât temelia vieții noastre personale, cât și cea a unei sănătoase încrederi în sine.

NU ESTE DOAR PROBLEMA FEMEILOR

Dansul relațiilor continuă lunga mea tradiție de cărți adresate femeilor. Cu toate acestea, sper, bineînțeles, că bărbații vor citi această carte și se vor simți corect reprezentați și apreciați din plin. Suntem cu toții în aceeași barcă atunci când vine vorba să încercăm să ne exprimăm înțelept și corect.
Vreau să subliniez de la început că nu sunt de acord cu ideea răspândită conform căreia bărbații, în general, se pricep mai bine decât femeile la a vorbi răspicat. E drept, vocile bărbaților privilegiați sunt cele care „contează cu adevărat”, cel puțin în sfera publică. În ciuda a trei decenii de feminism, majoritatea instituțiilor încă sunt conduse aproape exclusiv de bărbați (deși probabil că nu de acei bărbați cu care ne petrecem noi timpul). Dar în viața lor privată, chiar și acei bărbați recurg la tăcere - ori vorbesc prea tare - atunci când simt că nu își pot susține opiniile.
Mulți bărbați sunt prinși între concepția generală, care susține că „a fi bărbat” echivalează cu a fi autoritar și stăpân pe situație, și experiența lor reală, caracterizată de lipsa unei voci autentice. Unii bărbați se exprimă mai degrabă prin conduită decât prin cuvinte sau își iau rolul cultural prea în serios atunci când nu se pot face auziți de către oamenii importanți din viața lor - un proces care le erodează încet-încet și, în cele din urmă, le distruge stima de sine.

Dincolo de stereotipuri

Se spune că femeile au o nevoie mai mare de conversație și de companie decât bărbații. Ni se spune, de exemplu, că „femeile caută să relaționeze, iar bărbații au nevoie de spațiu” sau că „bărbații vor mai mult sex, iar femeile vor mai multă conversație”. Asemenea enunțuri pot conține o anumită doză de adevăr, dar o psihologie a contrariilor, de tip yin și yang, nu surprinde bogăția experiențelor umane și nici realitatea pe care o trăiește o persoană zi de zi.
De exemplu, atunci când o căsnicie ia sfârșit, de cele mai multe ori bărbatul este cel care clachează, mai ales dacă soția îl părăsește pe neașteptate. Deseori, nu a realizat la timp gravitatea acuzațiilor ei, nu a dat atenție distanței care s-a creat între ei sau a dat din umeri când ea îi tot repeta că acțiunile lui (sau lipsa acestora) o rănesc. De fapt, el a neglijat situația. Un bărbat a explicat astfel acest tip de situație: „Am mers înainte, ca prostul”.
Dar și femeia poate contribui la eșecul partenerului ei de a realiza iminența despărțirii sau a divorțului. Poate că se plânge, chiar în mod repetat, dar apoi continuă să tolereze starea de fapt și face tot ce făcea și înainte. În momentul în care căsnicia sau relația lor este într-adevăr în pericol, este posibil ca ea să nu facă tot ce trebuie pentru a depăși bariera neînțelegerii, pentru a-i transmite cât de serios se gândește să plece, dacă el nu se schimbă.