MI-E LIMPEDE ACUM
Acea seară de duminică petrecută în Havre de Grace rămâne încă una
dintre cele mai importante seri din viața mea, chiar dacă au trecut mai bine de
50 de ani de atunci. Acel moment în care m-am uitat în ochii prietenului meu
Ray și am văzut suferința pe care o pot provoca prejudecățile m-a inspirat să
îmi iau angajamentul de a aboli acest mod de gândire din felul meu de a fi și
de a face din dragostea pentru toată umanitatea piatra de temelie a muncii mele
pe tot restul vieții.
Din acea noapte am devenit pe deplin conștient de propria tendință
de a eticheta oamenii pe baza oricăror factori externi și am început să parcurg
o cale de-a lungul căreia am devenit capabil să văd desfășurarea Spiritului în
fiecare persoană întâlnită. Acea experiență trăită când eram un marinar de 19
ani a fost, sub multe aspecte, orchestrată Divin. Trebuia să fiu acolo ca
martor și participant involuntar pentru a putea înțelege cât de groaznic este
acest tip de comportament. Acea biată chelneriță nu a făcut decât să
reacționeze ca urmare a unor condiționări înnăscute, care i-au fost impuse de
circumstanțele culturale în care s-a dezvoltat în copilărie. A asistat la
situații în care oamenii de culoare erau tratați urât și le-a acceptat ca fiind
ceea ce trebuia făcut. În plus, era doar o angajată care nu făcea decât
”ceea ce mi se cere — asta-mi este slujba”. Această mentalitate a
fost forța motrice din spatele unui șir neîntrerupt de acte odioase de-a lungul
secolelor. Pentru a înlocui astfel de obiceiuri cu o purtare plină de
compasiune în locul prejudecăților, oamenii trebuie să examineze modul în care
le-a fost programat subconștientul, apoi să înceapă să schimbe aceste
obișnuințe comportamentale.
În 1959 am început să fac exact acest lucru. Auzisem deseori
cuvinte, ca cioroi, jidan, ovrei și alți termeni peiorativi folosiți pentru a-i
denumi pe latino-americani, polonezi, evrei, negri în perioada dez¬voltării
mele, în anii ”40 și ”50, și, deși nu-mi amintesc să fi folosit vreodată un
astfel de limbaj, știu că am asistat cu regularitate la asemenea situații, fără
ca aceasta să fi trezit în mine vreun sentiment de indignare. Experiența trăită
cu Ray Dudley, însă, a reprezentat un punct de cotitură pentru mine. Am început
un proces lent de transformare, exprimându-mi disprețul față de acest gen de
comportament fără să fac o scenă din asta. Am început să citesc cărți care
tratau subiecte ca prejudecățile și ura și am criticat aspru politicile marinei
militare, în care segregarea era o normă înstăpânită. Analizând retrospectiv
două dintre cele mai semnificative teme pe care le-am abordat în scris și în
dezvoltarea mea ca adult, constat că ambele fac trimitere la acea noapte
dureroasă în Maryland.
Prima temă vizează demersul de a-i învăța pe oameni să pună preț
pe propriul discernământ, indiferent de ceea ce au fost învățați să creadă.
Dacă știu că ceva este greșit și nu este în armonie cu dragostea Divină
adoptată de cei mai respectați și îndrăgiți maeștri spirituali, atunci,
indiferent ce am fost învățat, trebuie să reflectez eu însumi asupra acestui
lucru și să am mereu o atitudine izvorâtă din iubire. Dacă ni se spune că
Dumnezeu este iubire, nu e suficient să susținem aceasta doar în spațiul nostru
de rugăciune în timpul serviciului religios săptămânal. Trebuie să trăim în
acord cu acestă convingere.
A doua temă se referă la subconștient, în care sunt impregnate
obiceiurile adulte. Am scris despre timpul pe care l-am petrecut la școala de
radiotelegrafie. Am exersat și am tot exersat până când aceasta a trecut de la
o activitate conștientă la un loc permanent în subconștientul obișnuințelor. Nu
am mai folosit codul Morse de mai bine de jumătate de secol — dar fiecare
detaliu al programului continuă să fie prezent în ființa mea. Încă sunt capabil
să spun instantaneu pe litere, în gând, orice cuvânt sau propoziție, folosind
punctele și liniile acumulate acolo cu câteva decenii în urmă.
După același mecanism, avem cu toții diferite concepții numite
meme, care stau la baza comportamentului nostru actual. Deși e posibil să nu ne
fie de folos, se află încă acolo, capabile să opereze, la fel cum mintea mea
poate încă reactiva inconștient codul Morse. Chelneriță pe care am întâlnit-o
în 1959 în acel restaurant din Havre de Grace acționa conform ambelor teme.
Făcea ceea ce i se spusese, deși limbajul trupului ei spunea: În realitate, nu
asta e ceea ce simt — îmi fac doar treaba; în plus, se comporta în acord cu o
serie de meme pe care nu avusese niciodată ocazia să le corecteze și apoi să le
radieze cu totul din subconștientul ei.
În timp ce scriu aceste cuvinte, mai am încă proaspete în minte
imaginea ei și pe cea a tânărului meu prieten afro-american Ray Dudley. Cred că
mi-au fost trimiși amândoi în acea duminică seara pentru a mă ajuta nu numai să
deschid ochii, ci și să transmit celorlalți aceste concepții dintr-o
perspectivă iluminată.
|