Previne și învinge boala cu plante medicinale imunitare și adaptogene

Dna. Virginia Ciocan, dr. biolog, cercetător științific în domeniu, descrie într-un stil concis, plantele medicinale străvechi, adevărate remedii naturale, cât și plantele medicinale imunitare autohtone și adaptogene dintre care amintim: cătină, măceș, tuie, echinacee, leurdă, usturoi, coacăz negru, păpădie, cimbirșor de câmp, coada calului, gălbenele, iederă, ginseng, ginkgo biloba, busuioc, ovăz, traista ciobanului, brusture, lemn dulce, aloe de casă și altele.

Cu aceeași acuratețe sunt descrise în lucrare bolile ce pot fi prevenite, ameliorate și vindecate. în descrierea fiecărei plante și a extractelor obținute, prin prelucrare, sunt menționate, procedural, bolile respective.

Cuvânt înainte ... 5
Introducere ... 11

Capitolul I
Plantele medicinale străvechi - remedii naturale ... 15
1.1. Secretul plantelor medicinale ... 15
1.2. Fitoterapia în lume și în România ... 17
1.3. Metode de lucru în fitoterapie ... 19
1.4. Ce este boala și de ce ne îmbolnăvim ... 27
1.5. Plantele adaptogene și mod de acțiune ... 29
1.6. Ce este sistemul imunitar ... 31

Capitolul II
Plante medicinale imunitare ... 35
2.1. Cătina - Hippophae rhamnoides ... 35
2.2. Măceșul - Roșa canina ... 44
2.3. Tuia - Thuja occidentalis, T. orientalis ... 51
2.4. Echinaceea - Echinaceea purpurea ... 59
2.5. Leurda - Allium ursinum ... 65
2.6. Usturoi - Allium sativum ... 73
2.7. Coacăz-negru - Ribes nigrum ... 80
2.9. Păpădie - Taraxacum officinale ... 93
2.10. Cimbrișor de câmp - Thymus serpillum ... 97
2.11. Coada-calului - Equisetum arvense ... 103
2.12. Gălbenele - Calendula officinalis ... 111
2.13. Iederă - Hedera helix ... 116
2.14. Cimișir - Buxus sempervirens ... 119

Capitolul III
Plante medicinale adaptogene ... 123
3.1. Ginseng - Panax ginseng ... 123
3.2. Ginkgo biloba - Arborele pagodelor ... 129
3.3. Busuioc - Ocimum basilicum ... 134
3.4. Ovăzul - Avena sativa ... 141
3.5. Traista ciobanului - Capsella bursa-pastoris ... 146
3.6. Brustur - Arctium lappa ... 149
3.7. Năpraznicul - Geranium robertianum (Fam. Labiatae) ... 154
3.8. Lemnul-dulce (Glycyrrhiza glabra) ... 159
3.9. Roinița - Melissa officinalis ... 166
3.10. Aloe de casă (A. vulgaris, A. socotrina, A. arborescens) ... 174

Epilog ... 181
Postfață ... 186
Anexe ... 192
Bibliografie selectivă ... 206

CAPITOLUL I

PLANTELE MEDICINALE STRÃVECHI – REMEDII NATURALE

1.1. Secretul plantelor medicinale

Multă vreme oamenii au crezut că „buruienile de leac” au puteri misterioase și însoțeau folosirea lor cu incantații și descântece ce s-au dovedit a fi avut rolul de cronometrare a timpului în care o licoare își făcea efectul. Treptat oamenii au început să observe cu atenție plantele și au dezvăluit secretele acestora, sesizate în timp și astfel a fost posibilă elaborarea unor terapii naturiste simple, care s-au perfecționat de-a lungul secolelor.

Astăzi, în era antibioticelor, a hormonilor, a corticoizilor și altor medicamente de sinteză, tot mai des și tot mai mulți oameni apelează la terapia cu plante medicinale în prevenirea și tratarea bolilor.

Cercetările științifice au stabilit că alături de principiile active determinate biochimie, în plantele medicinale mai sunt și alte substanțe ce încă nu au fost determinate, substanțe ce completează sau amplifică efectul terapeutic. Numai așa se poate explica de ce scorbutul care apare în lipsa vitaminei C, nu se vindecă cu vitamina C sintetică, ci numai cu vitamină C naturală, din legume și fructe.

Dacă Vasco da Gama și-a pierdut două treimi din echipaj pentru că nu luase lămâi, ceapă și varză pe vas, Căpitanul Cook, cu 118 oameni la bord, nu a pierdut în călătoria sa de 3 ani nici un om, pentru că își luase rezerve mari de varză și lămâi, dar și datorită curățeniei exemplare de pe vapor.

După importanta descoperire făcută de Fleming (1881– 1955) că unele plante inferioare precum mucegaiurile, produc antibiotice (penicilină, streptomicină ș.a.) s-a descoperit că și plantele superioare, între care codița-șoricelului, mușețel, ienupăr, ceapă, usturoi, leurdă, sunătoare, pătlagină ș.a. produc substanțe asemănătoare antibioticelor, ce pot ucide microbii, substanțe ce se numesc fitoncide.

Atunci când se recoltează plante medicinale, mai ales partea subterană, rizomi, rădăcini sau bulbi, trebuie să se respecte o serie de reguli pentru protejarea plantelor perene, lăsând în sol suficiente organe subterane pentru ca planta să nu sufere, sau mai rău, să nu moară.

Și plantele își iau măsuri proprii atunci când sunt culese brutal, așa cum face floarea de tei, care își retrage puterea de leac, dacă se rup crengile la recoltarea florilor.

Nu este exagerată și nici trăsnită sugestia ca atunci când culegem plante medicinale, să vorbim cu ele, să le spunem de ce le culegem și mai ales să le rugăm să ne ierte dacă le producem suferință!

Fiecare plantă medicinală are o perioadă de recoltare specifică ce trebuie respectată, unele înainte de înflorire, altele în plină înflorire și de aceea nu este ușor să le procuri, dacă nu se consultă un specialist. Mai simplu este-să le cumperi de la Plafar, dar atunci trebuie să te asiguri că planta respectivă este în termenul corect de garanție, știind că plantele medicinale își pierd total calitățile dacă sunt păstrate mai mult de 2 ani, chiar în condiții optime.

Plantele culese din natură se usucă imediat după recoltare în locuri uscate, special amenajate, iar pentru folosire în farmacia verde a casei, plantele se usucă în snopuri mici, sau pe hârtie albă, pe site sau rogojini curate, de obicei la umbră.

După uscare, plantele se păstrează în pungi de hârtie sau săculeți din pânză și în cutii de carton, în nici un caz în pungi sau recipiente din material plastic.

Nu se vor folosi plante medicinale culese din zone unde au fost combătuți dăunătorii prin mijloace chimice, sau plante recoltate din zone poluate de gaze de eșapament, de pe marginea șoselelor, din parcuri și grădini unde s-au folosit pesticide.

Plantele medicinale atât din flora spontană, cât și cele din flora cultivată se folosesc în fitoterapie sub formă de preparate farmaceutice, precum: infuzie, decoct, macerat, tine tură, sirop, vin medicinal, oțet aroma tic, ulei eteric, băi genera le, băi locale, cataplasme ș.a.

1.2. Fitoterapia în lume și în România

Cele mai vechi date despre utilizarea plantelor medicinale ne-au rămas de la sumerieni, popor ce a trăit între râurile Tigru și Eufrat cu 6.000 de ani înainte de Hristos. Apoi de la asirieni, popor ce a trăit cu 5.000 de ani în urmă, s-au păstrat 22.000 de tăblițe de lut, dintre care 33 reprezentau un adevărat dicționar de plante medicinale.

Cunoștințele anticilor despre plantele medicinale au fost preluate de medicina greacă reprezentată de Hippocrate (460-375 î.Hr.), care în lucrarea sa „Corpus Hippocraticum” descrie 236 plante medicinale.

La noi în țară plantele medicinale au fost cunoscute din timpuri străvechi și de la Herodot, considerat părintele istoriei, aflăm că regele tracilor Zamolxis și ucenicii săi medici, au fost sursa de inspirație a celebrului „Jurământ al lui Hippocrate”

Vasile Pârvan în cartea sa „Getica”, scrie că leacurile și incantațiile lui Zamolxis se făceau cu ierburi și menționează procedeul fumigației cu semințe de cânepă, procedeu ce este folosit și în zilele noastre în unele sate din România.

Deși în prezent se cunosc foarte puține cuvinte din limba strămoșilor noștri daci, păstrându-se doar 160 cuvinte, câteva zeci din ele sunt nume de plante medicinale. Putem lesne constata că strămoșii noștri cunoșteau și prețuiau însușirile plantelor și natura în general! Marele preot al dacilor, Deceneu, i-a învățat pe daci să trăiască după legile naturii și citez „...să petreacă viața numai în fapte bune” .

Nivelul înalt la care ajunsese medicina în Dacia, conform principiilor Zamolxiene de păstrare a sănătății trupului și a sufletului, este dovedit de cele descoperite de arheologi la Sarmizegetusa și anume câteva instrumente medicale cu care se puteau face operații chirurgicale pretențioase, ce includeau chiar trepanații.

Mai târziu, între secolele XIII și XV s-au păstrat documente ce atestă că pe la 1558, domnitorul Alexandru Lăpușneanu, fiind bolnav de ochi, a fost îngrijit de un bărbier din Ardeal cu niște „herbarius”, iar în anul 1578, apare la Cluj una dintre primele cărți de plante medicinale, denumită „Herbarium”.

Din altă lucrare, „Pravila lui Matei Basarab” aflăm că vraciul avea voie să studieze ierburile, iar în „Psaltirea scheiană” ( 1515) sunt descrise scorțișoara și isopul.

În anul 1846 apare la București lucrarea „Practica doctorului de casă” în care sunt descrise și recomandate pentru tratarea bolilor, plante precum: păpădia, cicoarea, fumarița, pelinul ș.a.

În decursul timpului pe teritoriile locuite cândva de geto-daci, teritoriul României de astăzi, medicina s-a îndepărtat tot mai mult de principiile Zamolxiene și s-a orientat numai asupra organelor bolnave. În timp, s-au înlocuit remedii blânde, naturale, eficace și nevătămătoare, cu remedii agresive, cu medicamente de sinteză, cu iradieri sau intervenții chirurgicale, de cele mai multe ori inutile.

Tot mai multe sunt opiniile oamenilor de știință că ne îndreptăm lent, dar sigur către o degradare a speciei umane, sănătatea fizică și spirituală fiind din ce în ce mai amenințată de stresul modem, de poluarea necontrolată a naturii, de poluarea medicamentoasă, de supraalimentație ș.a.

De-a lungul anilor s-au făcut numeroase încercări de micșorare a nocivității terapiilor specifice medicinii clasice, oferindu-se terapii alternative, naturiste precum fitoterapia. Aceste încercări s-au amplificat în ultima vreme și de aceea este important de subliniat că fitoterapia este cea mai veche metodă de vindecare a numeroase afecțiuni cu care omul s-a confruntat. Rezistând la proba aspră a timpului, fitoterapia se adresează întregului organism și nu numai unui organ anume, cu alte cuvinte se adresează bolii, nu bolnavului.

După cum plastic se exprima Ovidiu Bojor, organismul bolnav este ca un motor gripat și spre deosebire de acesta nu se poate repara piesă cu piesă. Se poate vindeca numai folosind o șurubelniță foarte fină, care este fitoterapia, mult mai eficientă decât o șurubelniță artificială, care este medicamentul de sinteză.

1.3. Metode de lucru în fitoterapie

Fitoterapia, ce utilizează plante, extracte de plante sau anumite principii active din plante, are avantajul că metodele ei sunt bine suportate de organism, medicamentele de origine vegetală, denumite și medicamente verzi, putând fi aplicate în tratamente de durată si în boli cronice. Acțiunea lor este complexă datorită compoziției biochimice deosebit de variată, dar și efectului sinergie pe care unele substanțe îl au, mărind sau întărind efectul altora.

Fitoterapia utilizează în mod frecvent extracte apoase sau hidroalcoolice în care sunt dizolvate substanțe, precum săruri ale unor oligoelemente, cu mare importanță pentru organism și care nu se găsesc în medicamentele de sinteză.

Fitoterapia are un spectru foarte larg de aplicare și în multe afecțiuni, precum cele cardiovasculare, chiar nu se poate renunța la unele medicamente, precum Digoxin, ce se prepară din planta Digitalis, tot așa cum în boli hepatice, medicamentul Silimarină, este obținut din planta Silybum marianum, sau în boli digestive, în care unele laxative sunt obținute din plante precum Senna (frunze și fructe recoltate de la Cassia angustifolia și C. acutifolia) și Rhamnus frangula (crușin).

În ultima perioadă fitoterapia s-a diversificat, în cadrul ei apărând ramuri distincte precum, Aromaterapia, Homeopatia, Gemoterapia sau Terapia florală Bach.

Aromaterapia (Jean Valnet, Virginia Ciocan) folosește uleiurile eterice din plante, ce sunt de fapt lichide ce nu conțin grăsimi, substanțe organice cu o compoziție foarte complexă, eteri, esteri, fenoli, folifenoli, aldehide ș.a. ce sunt de fapt esențe concentrate ce pătrund deosebit de repede în corp și prin sânge sunt vehiculate rapid către toate organele corpului.

Aceste esențe volatile se găsesc în niște săculeți sau buzunărașe, din țesuturile plantelor aromatice și au puteri deosebite pentru activarea întregului organism, a sistemului imunitar, distrug microbii, echilibrează funcționarea glandelor endocrine, reglează procesul de asimilare a substanțelor nutritive și a vitaminelor. Prin mecanisme încă necunoscute pe deplin aceste esențe aromatice au fie o acțiune relaxantă, de liniștire, fie o acțiune înviorătoare, sursă de energie sănătoasă și binefăcătoare.

Gemoterapia, metodă descoperită de medicul belgian Pol Henry, foarte utilizată în prezent în țări precum Franța, Germania și Italia, folosește extracte vegetale proaspete din țesuturi meristematice, adică din muguri, vlăstare, ramuri tinere, țesuturi embrionare din semințe în faza de creștere.

Terapia Bach sau terapia sufletului este o metodă de vindecare prin intermediul preparate lor florale și tratează de fapt personalitatea omului și nu boala. Când sufletul este dezechilibrat, potențialul energetic al organismului este schimbat, influența negativă a sentimentelor afectează în final imunitate a și determină boli fizice și psihice. S-au descoperit 38 esențe florale denumite „florile Bach”, după numele inventatorului, medicul englez Edward Bach, fiecare fiind corespondentă cu una din stările sufletești. De exemplu, floarea de măslin se folosește în epuizare fizică și psihică, floarea de plop, pentru cei cu fobii, floarea de muștar sălbatic în cazuri de depresii, floarea de cicoare, pentru cei cu griji exagerate.

Pentru a fi recunoscute peste tot în lume și pentru a se evita confuziile, plantele medicinale, pe lângă denumirea populară, care diferă de la o țară la alta, dar și de la o regiune la alta, au fost denumite științific în limba latină, de obicei în două cuvinte și am putea spune că toate plantele au nume și prenume, ca de exemplu mușețelul – Matricaria chamomilla.

În rețetele farmaceutice, plantele medicinale, care sunt denumite și medicamente verzi, au primit o denumire științifică ce reprezintă partea din plantă folosită, urmată de

Pag. 15 – 21