Pași către tine însuți - Puterea frumuseții interioare

pag. 20-21

Oameni care vorbesc... fără cuvinte!

”Scopul cuvintelor este acela de a transmite idei. Odată înțelese ideile, cuvintele sunt date uitării. Unde aș putea găsi o persoană care a uitat cuvintele? Cu ea aș vrea să stau de vorbă”, spunea Chuang Tze, un mare filozof chinez care a trăit în secolul IV, înainte de Hristos. Regăsim în acest scurt text al filozofului descrierea a două tipuri de comunicare specifice ființei noastre: mai întâi e comunicarea mentală, bazată pe înțelesurile pe care mintea le cunoaște deja din interacțiunea sa cu mediul, cu existența însăși, cu ceea ce am învățat că sunt lucrurile, apoi este comunicarea ”fără cuvinte”! ”Aș vrea să stau de vorbă cu persoana care a uitat cuvintele”, spunea Chuang Tze.
Să întâlnim o persoană care poate vorbi fără cuvinte în mod conștient ar fi un fapt extraordinar de viață, atât de rar încât șansa de a se întâmpla este aproape nulă, căci omul conștient deplin ar trebui să fie un iluminat sau unul mântuit, o persoană care nu mai are Ego și trăiește în deplină comuniune cu Sinele Divin. Eu cred, totuși, că ”a vorbi fără cuvinte” nu-i un fapt deloc rar, ba chiar îl cunoaștem cu toții, îl întâlnim zi de zi în experiența vieții, e o rutină chiar. Cred că ”vorbirea fără cuvinte” e un dat, e un dar, e în natura noastră și de aceea absența cuvintelor e - în sine - un limbaj superior, care are loc permanent, dincolo de conștienta noastră. Simplu spus, vorbim permanent fără cuvinte, dar nu suntem conștienți de asta decât rareori. Vorbim fără cuvinte indiferent de distanța dintre noi, indiferent că ne respirăm în ceafă unul altuia sau locuim la margini opuse ale lumii. Vorbesc între ele sufletele noastre, vorbesc inimile noastre, vorbesc părți din noi care nu cunosc modul de organizare a lumii materiale, de tipul timp, spațiu etc. Trăiește în noi o ființă care nu cunoaște limitele, o parte pe care o ignorăm, poate și pentru că ne temem profund de puterea ei, de frumusețea ei și, mai ales, de faptul că, de îndată ce o vom recunoaște, suntem nevoiți să renunțăm la tot ce am învățat că suntem, la modul nostru de a trăi, a fi și a percepe viața însăși. Noi cunoaștem la alt nivel, știm, pur și simplu, tot ce avem nevoie, dar mintea ne învăluie ca o ceață deasă, amăgindu-ne cu înțelegerile pe care ea le extrage prin percepție subiectivă din experiențele vieții. Adevărul nu-i în minte, ci dincolo de ea. Adevărul e-n inima noastră și uneori inima izbutește să ne izbească toate gândurile în așa fel încât să simțim, să știm că știm cu simțirea și să nu ne putem sustrage acestei trăiri. Adevărul este că putem înțelege ce înseamnă să vorbești fără cuvinte atunci când trăim cu inima. Mintea știe, inima cunoaște; mintea comunică despre experiența noastră limitată, materială, e un fel în care ne raportăm la trecut cu ajutorul minții, pe când inima privește dincolo de orice limită, poate vedea în toate dimensiunile timpului, nu cunoaște spațiul, deci ea comunică în dimensiunea noastră imaterială, non fizică, dintr-un loc - Șinele nostru - în care totul este deja cunoscut. A trăi cu inima înseamnă și a comunica din ea și cu ea, iar asta - să ne înțelegem bine - nu presupune că experiențele noastre vor fi doar fericite. Inima ne poate spune ”da, trăiește asta”, ne poate atrage într-o situație de viață care s-ar putea dovedi nefericită complet, alteori experiența ne-ar putea duce pe culmile bucuriei; ceea ce ne spune inima e faptul indubitabil că suntem destinați să trecem prin experiență, iar dinamica vieții dovedește că nici nu ne putem sustrage în vreun fel unei experiențe care-i cunoscută deja Sinelui. Putem schimba doar ceea ce creăm cu mintea; doar aici avem liber arbitru. Avem un destin pe care inima îl cunoaște și uneori, când mintea scapă frâiele, îl...