RIDICÃ-TE din propria ta cenușă, mai PUTERNIC ca oricând

Ironia face ca noi să încercăm să nu ne asumăm poveștile dificile, pentru a părea mai integri sau mai acceptabili, dar integritatea noastră, inclusiv cea a inimii, depinde de integrarea tuturor experiențelor noastre. Inclusiv a căderilor noastre.

Cercetătoarea în domeniul sociologiei Brené Brown a declanșat o conversație la nivel global referitoare la curaj, vulnerabilitate, rușine și prețuirea de sine. Munca ei de pionierat a scos la lumină un adevăr profund: vulnerabilitatea – adică dorința de a te exprima și de a te lăsa văzut, fără a ști ce se va întâmpla în continuare – este singura cale care poate conduce la o iubire mai mare, la apartenență, creativitate și bucurie. O viață trăită cu curaj nu este însă ușoară. Mai devreme sau mai târziu, noi ne vom împiedica cu siguranță și vom cădea.

Subiectul cărții Ridică-te din propria ta cenușă, mai puternic ca oricând, se referă exact la aceste momente. Cercetătoare adeptă a metodei calitative, Brown a intervievat un număr mare de subiecți, de la lideri ai unor companii prezentate în Fortune 500 la militari, artiști, cupluri aflate în relații de lungă durată, profesori și părinți, aflând poveștile acestora legate de curaj, de căzături și de ridicarea din propria lor cenușă. Ea și-a pus întrebarea: „Ce au în comun toți acești oameni care au relații de lungă durată bazate pe iubire, lideri care cultivă creativitatea, artiști inovatori și clerici care îi ajută pe oameni să își păstreze credința în mister?” În urma studiului ei, răspunsul i-a devenit clar: ei recunosc puterea emoțiilor lor și nu se tem de disconfortul generat de analizarea acestora.

Analizarea poveștilor noastre legate de durerea sufletească poate părea periculoasă, dar procesul de redresare este exact cel în care ne este testat curajul și care ne modelează valorile. Poveștile noastre legate de diferite dificultăți pot fi majore, precum pierderea slujbei sau încheierea unei relații, dar pot fi inclusiv minore, cum ar fi o ceartă cu un coleg sau cu un prieten. Indiferent de circumstanțe, procesul ridicării din propria noastră cenușă, mai puternici ca oricând, este întotdeauna același: noi trebuie să ne recunoaștem emoțiile și să fim curioși în privința lor; să ne analizăm poveștile pe care ni le spunem până când descoperim adevărul; și să trăim zi de zi acest proces, până când se transformă într-o practică și ajunge să genereze o revoluție în viața noastră. Ridicarea din propria cenușă după o prăbușire este procesul prin care ne putem cultiva o viață trăită plenar, din toată inima. Acesta este procesul care ne învață cele mai multe lucruri în legătură cu noi înșine, scrie Brown.

O notă despre cercetarea calitativă și relatarea poveștilor de viață ca metodologie ix

Adevăr sau îndrăzneală? Introducere xvii

Capitolul 1

Fizica vulnerabilității 1

Capitolul 2

Civilizația încetează la granița cu apa 13

Capitolul 3

Asumarea poveștii noastre de viață 43

Capitolul 4

Recunoașterea 49

Capitolul 5

Analiza 87

Capitolul 6

Șobolanii din canalizare și cei care încalcă în mod deliberat legea 111

Capitolul 7

Cei curajoși și cu inima frântă 149

Capitolul 8

Ținte ușoare 181

Capitolul 9

Fermentarea eșecului 211

Capitolul 10

Trebuie să dansezi cu cel care te-a adus la bal 247

Capitolul 11

Revoluția 287

Anexe

Note referitoare la trauma și la durerea sufl etească complicată 307

Darurile imperfecțiunii: Sinteza principalelor învățături 310

Îndrăznește masiv: Sinteza principalelor învățături 313

O inimă recunoscătoare 317

Despre autoare 321

Capitolul 3

Asumarea poveștii noastre de viață

O hartă nu este doar o schemă grafică. Ea conferă și formulează semnificații, formează punți de legătură între aici și acolo, între diferite idei disparate, despre care nu ne-am imaginat niciodată că ar putea fi legate între ele.

- Reif Larsen

Personal, îmi plac hărțile, nu pentru că mă ajută să îmi stabilesc rutele, spunându-mi când și cum să călătoresc, ci pur și simplu pentru că marchează punctele pe care urmează să le vizitez. Știind că aceste locuri există și că au fost vizitate inclusiv de alții înaintea mea, chiar dacă eu nu am apucat încă să le explorez, acest lucru mă ajută să mă deschid în fața lor.

Am creionat harta procesului de ridicare din propria ta cenușă, mai puternic ca oricând, pornind de la poveștile și experiențele celor care au descoperit metode de navigare prin conflict. Acest proces ne învață cum să ne asumăm poveștile legate de cădere și de ratare, și cum să ne confruntăm cu durerea noastră pentru a putea integra aceste povești în viața noastră, rescriind finalul lor într-o manieră mai îndrăzneață.

„Asumarea poveștii personale și iubirea de sine de-a lungul acestui proces este lucrul cel mai curajos pe care îl putem face vreodată”. Continui să cred cu toată tăria în acest citat din cele două cărți precedente ale mele, poate chiar mai mult ca oricând. Pe de altă parte, știu că asumarea poveștii personale nu se bazează exclusiv pe curaj. Noi ne asumăm această poveste pentru a nu ne petrece viața definiți de ea sau negând-o. Deși călătoria este lungă și uneori dificilă, ea reprezintă singura cale de a ne trăi viața mai plenar, din toată inima.

Procesul ridicării din propria ta cenușă, mai puternic ca oricând

Scopul acestui proces este de a ne ridica de jos atunci când cădem, de a ne transcende greșelile și de a face față durerii sufletești într-un mod care să ne conducă la mai multă înțelepciune și la trăirea mai plenară, din toată inima, a vieții noastre.

Recunoașterea – Oamenii care se ridică din propria lor cenușă, mai puternici ca oricând, sunt dispuși și capabili să își recunoască propriile emoții. La început, ei își dau seama că simt ceva, că le-a fost apăsat un buton emoțional și că nu își pot controla aceste emoții. La scurt timp, ei devin curioși să afle ce se întâmplă și cum se conectează ceea ce simt cu gândurile și cu comportamentul lor. Angrenarea în acest proces declanșează asumarea poveștii noastre.

Analiza – Oamenii care se ridică din propria lor cenușă, mai puternici ca oricând, sunt dispuși și capabili să își examineze povestea personală. Ei își analizează cu onestitate poveștile pe care și le spun în privința dificultăților prin care trec și sunt dispuși să verifice aceste povești pentru a vedea cât de reale sunt, scop în care analizează teme precum hotarele, rușinea, acuzațiile, resentimentele, durerea sufletească, generozitatea și iertarea.

Analiza acestor subiecte și trecerea de la primele reacții la o înțelegere mai profundă a gândurilor, sentimentelor și comportamentelor noastre conduc la o serie de înțelegeri fundamentale legate de noi înșine și de felul în care ne conectăm cu ceilalți. Procesul analizei cultivă integritatea inimii și declanșează schimbarea.

Revoluția – Spre deosebire de schimbarea evoluționistă, care se produce pas cu pas, cea revoluționară transformă într-o manieră radicală gândurile și convingerile. Analiza poveștii personale și asumarea adevărului nostru pentru a scrie un final nou, mai curajos, ne transformă ființa și modul în care ne conectăm cu această lume. Oamenii care se ridică din propria lor cenușă, mai puternici ca oricând, integrează ceea ce au învățat din acest proces în modul lor de viață, de a iubi, de a conduce, de a fi părinte și de a participa ca cetățean la bunul mers al comunității. Acest lucru are consecințe fantastice nu doar asupra vieții lor personale, ci și asupra familiei lor, asupra organizațiilor și comunității de care aparțin.

Integrarea

Rădăcina cuvântului integrare este cuvântul latin integrate, care înseamnă „a conduce la un tot unitar”. Integrarea este motorul care ne pune în mișcare de-a lungul procesului de recunoaștere, analiză și revoluție, scopul fiecăruia din aceste procese fiind de a ne face integri, adică de a ne conduce din nou la starea de tot unitar. Participanții la studiul meu mi-au vorbit despre importanța autenticității și integrității, în detrimentul compartimentării vieții, ascunderii anumitor părți componente ale ființei lor sau editării poveștii lor de viață. Instrumentele de care s-au folosit pentru a-și integra poveștile legate de cădere ne stau la dispoziție tuturor, căci sunt profund umane și fac parte integrantă din totalitatea noastră: relatarea poveștilor și creativitatea (în primul rând notarea în scris a experiențelor lor).

Integrare prin creativitate

Steve Jobs credea despre creativitate că „nu este altceva decât o conectare a lucrurilor”. El era convins că actul creator înseamnă să unești punctele între experiențele trăite pentru a sintetiza astfel lucruri noi. Acest lucru, spunea el, nu este posibil decât dacă trăim mai multe experiențe și dacă ne devotăm mai mult timp reflecției legate de experiențele noastre. Personal, sunt de acord cu el. Tocmai de aceea este creativitatea un instrument de integrare atât de puternic. Actul creator înseamnă să fii atent la experiențele tale și să unești între ele punctele, astfel încât să înveți mai multe despre tine însuți și despre lumea în care trăiești. Pe lângă faptul că am predat cursuri de stimulare a creativității, învățând din acest proces, am intervievat peste o sută de oameni creatori în decursul cercetării mele. De la nici un alt grup de persoane nu am învățat mai multe despre spațiul mijlociu atât de dificil al proceselor și despre puterea integrării.

Tot ce trebuie să facem în această direcție este să scriem câteva note, nimic formal, doar câteva cuvinte despre experiențele trăite. De bună seamă, dacă dorești poți scrie un text mai elaborat, dar acest lucru nu este necesar. Ceea ce contează este dedicarea timpului și a atenției experiențelor noastre.

Între povestitorii profesioniști pe care i-am intervievat pentru această carte s-a numărat și Rhonda Rhimes, creatoarea serialelor Anatomia lui Grey și Scandal, și una din scenaristele mele favorite. Când am întrebat-o în ce constă rolul conflictului într-o poveste, mi-a răspuns: „Eu nu îmi pot da seama cum este un caracter până când nu l-am văzut cum se descurcă în condiții de adversitate. Numai așa poți cunoaște pe cineva, indiferent dacă este vorba de un erou dintr-un film sau de o persoană din viața reală”.

Dacă integrarea înseamnă „să readuci la un tot unitar”, opusul ei nu poate fi decât fracturarea, neasumarea, ruptura, desprinderea, disocierea sau separarea. Personal, am convingerea că majoritatea oamenilor trec prin această lume simțindu-se în acest fel. Ironia face ca noi să încercăm să nu ne asumăm poveștile dificile, pentru a părea mai integri sau mai acceptabili, dar integritatea noastră, inclusiv cea a inimii, depinde de integrarea tuturor experiențelor noastre, inclusiv a căderilor noastre.

Curiozitatea poate conduce la multe probleme, dar nu reprezintă o problemă în sine. De multe ori, noi trebuie să analizăm toate detaliile unei povești pentru a afla adevărul.

Capitolul 4

Recunoașterea

Marea întrebare este dacă ești capabil să spui da din toată inima aventurii tale.

- Joseph Campbell

Chiar dacă nu te-ai angajat să faci o călătorie a eroului, în secunda în care ai căzut, te-ai lovit, ai suferit o dezamăgire, ai ratat sau ți-ai simțit inima frântă, tu ai început acest proces. Nu contează dacă ești pregătit pentru o aventură emoțională. Rănile sufletești apar tot timpul și nu există om care să nu treacă prin ele. Nici măcar unul singur! Singura decizie pe care o putem lua în astfel de cazuri este legată de rolul pe care dorim să îl jucăm în propria noastră viață: ne dorim să ne scriem singuri scenariul sau preferăm să cedăm această putere altcuiva? Decizia de a-ți scrie singur scenariul vieții presupune o stare de disconfort și alegerea curajului în defavoarea confortului.

Unul din truismele vieții trăite plenar, din toată inima, spune că ori te integrezi în propria ta poveste și îți asumi adevărul, ori te proiectezi în afara poveștii tale, încercând disperat să îți regăsești prețuirea de sine. Asumarea unei povești legate de o căzătură te poate face să te identifici în totalitate cu emoțiile tale, lăsându-te copleșit de ele. Corpul nostru reacționează adeseori înaintea minții noastre conștiente, fiind setat să te protejeze, adică să fugă sau să se lupte. Chiar și în cazul conflictelor și dezamăgirilor minore, de zi cu zi, principalul motiv pentru care refuzăm să ne asumăm povestea, integrând-o în viața noastră, este intoleranța fizică și emoțională față de disconfort. Noi ne disociem de poveste în încercarea de a ne proteja.

În navigație, recunoașterea este procesul de calculare a locului în care te afli. În acest scop, trebuie să știi unde ai fost și ce factori te-au influențat, făcându-te să ajungi în locul în care te afli în acest moment (viteza, cursul, vântul, etc.). Fără recunoaștere, este imposibil să îți stabilești cursul viitor. În cadrul procesului ridicării din propria ta cenușă, mai puternic ca oricând, nu îți poți stabili un curs viitor mai curajos fără să recunoști exact unde te afli, fără să fii curios cum ai ajuns aici și fără să decizi încotro dorești să mergi în continuare. Recunoașterea noastră este de tip emoțional.

Există un tipar clar pe care îl manifestă oamenii care demonstrează capacitatea de a se ridica din propria lor cenușă, mai puternici ca oricând, ieșind din starea lor de durere sufletească sau de adversitate: ei încep prin a-și recunoaște emoțiile. Cuvântul reckon (recunoaștere) provine din cuvântul medieval rekenen, care înseamnă a povesti sau a face o relatare. Recunoașterea din cadrul procesului ridicării din propria ta cenușă, mai puternic ca oricând, are două componente aparent foarte simple: 1) analiza sentimentelor personale, și 2) curiozitatea manifestată față de povestea din spatele acestor sentimente. Cu alte cuvinte, ea își propune să afle ce emoții experimentăm și cum sunt conectate acestea cu gândurile și cu comportamentele noastre.

Mai întâi de toate, procesul ridicării din propria noastră cenușă, mai puternici ca oricând, ne cere să recunoaștem faptul că experimentăm o „cădere cu fața în jos în arenă”, adică o reacție emoțională. Reține: aceste momente pot fi extrem de minore și pot apărea ori de câte ori suntem dispuși să ne afirmăm și să fim văzuți. Este ca și cum cineva ar apăsa un buton. Simțim un val de dezamăgire sau de mânie, inima începe să ne bată nebunește și o voce interioară ne spune că ceva nu este în regulă. Vestea bună este că în timpul procesului de recunoaștere nu trebuie să punem punctul pe i și să stabilim foarte exact prin ce emoție trecem, ci doar să recunoaștem că simțim ceva. Vom avea timp mai târziu să stabilim ce anume simțim.

Nu știu exact ce se întâmplă, dar îmi doresc să mă ascund undeva.

Tot ce știu este că îmi vine să lovesc un zid.

Vreau dulciuri. Cât mai multe.

Mă simt ………… (dezamăgit, plin de regrete, supărat, iritat, rănit, furios, cu inima frântă, confuz, speriat, îngrijorat,etc.).

Sunt ………… (îndurerat, vulnerabil, rușinat, stânjenit, copleșit, într-o lume a durerii).

Steve mi-a ignorat încercarea de a mă conecta cu el, iar acum mă simt sfâșiată între mânie și teamă.

Am un nod în stomac.

Pare ușor, dar ai fi surprins să știi câți oameni nu își recunosc niciodată emoțiile și sentimentele, preferând să le refuleze. În loc să ne spunem: „Am dat greș, iar acum mă simt groaznic”, noi trecem direct la: „Sunt un ratat”. Preferăm să ne închidem, nu să ne dilatăm conștiința.

Scopul nostru este de a recunoaște pur și simplu faptul că suntem marcați de emoțiile și de sentimentele noastre. Unii oameni sunt atenționați asupra emoțiilor lor de reacțiile lor fizice. Alții își dau seama că trăiesc o anumită stare emoțională pornind de la gândurile lor sau de la faptul că mintea lor reiterează cu încetinitorul un anumit eveniment. Alții își recunosc emoțiile abia când comportamentul lor le aprinde un beculeț roșu în minte, de pildă când țipă la copiii lor sau când îi trimit intempestiv un email iritat unui coleg. În cazul meu, depinde de la o emoție la alta. Atunci când mă simt rușinată, de multe ori cel care îmi atrage atenția că sunt deturnată de o emoție este corpul meu. Vederea îmi devine tunelară, iar inima începe să îmi bată nebunește. Atunci când mă grăbesc să acuz pe altcineva, acest lucru îmi spune că sunt plină de resentimente, iar când încep să rulez în minte conversații răutăcioase în care îmi descarc nervii pe altcineva, îmi dau seama că mă simt vulnerabilă sau că mă tem.

Recunoașterea emoției presupune o dezvoltare a atenției noastre focalizate asupra conexiunilor dintre gândurile, senzațiile (inclusiv fiziologice) și comportamentele noastre. Deși există cercetători care susțin că omul își poate schimba viața prin schimbarea exclusivă a gândurilor, acțiunilor sau sentimentelor sale, personal nu am găsit nici o dovadă în studiul meu că transformarea reală se poate întâmpla atât timp cât nu ne ocupăm de toate trei, considerându-le părți la fel de importante ale totalității, inextricabil legate între ele, la fel ca un taburet cu trei picioare.

În al doilea rând, ridicarea din propria ta cenușă, mai puternic ca oricând, presupune o anumită curiozitate legată de experiențele noastre, adică dorința de a ne întreba ce anume se întâmplă în viața noastră și de ce. Și de această dată, vestea bună este că nu trebuie să găsim imediat răspunsurile la aceste întrebări. Tot ce trebuie este să ne dorim să aflăm mai multe:

De ce mă comport astăzi atât de dur cu ceilalți?

Ce anume mă supără?

Cum am ajuns în punctul în care îmi vine să dau cu pumnii în zid?

Doresc să înțeleg de ce mă simt atât de copleșit.

Nu mă pot opri să nu mă gândesc la conversația pe care am avut-o la muncă. De ce nu?

Am o reacție emoțională extrem de puternică. Ce se întâmplă?

Știu că dulciurile nu mă vor ajuta în acest caz. Ce se ascunde în spatele dorinței de a le mânca?

De ce am stomacul atât de iritat?

Spre exemplu, să spunem că atunci când afli că șeful tău i-a dat un proiect nou colegului tău, nu ție, te înroșești la față și simți să ți se încălzește pieptul. Procesul ridicării din propria ta cenușă, mai puternic ca oricând, îți cere să recunoști faptul că experimentezi o emoție și să te întrebi cu curiozitate ce anume se ascunde în spatele ei: „Mă simt atât de iritat de faptul că șeful i-a dat proiectul lui Todd. Trebuie să îmi dau seama ce se întâmplă înainte să fac vreo scenă, descărcându-mă asupra colegilor mei”. Sau, să spunem că tatăl tău îți critică din nou modul în care îți crești copiii în timpul unei vizite. Reușești să te controlezi, dar devii tăcut și îți vine să te ascunzi. Când ajungi acasă, îți dai seama că ești încărcat de emoții. Te întorci către partenera ta și îi spui: „Mă obosesc atât de tare vizitele la tata, care mă fac să mă simt mizerabil. Îmi doresc de fiecare dată să se schimbe ceva, dar nu se schimbă niciodată nimic. De ce continui să îl vizitez?”

Procesul de recunoaștere pare simplu, dar așa cum spuneam mai devreme, această aparență este înșelătoare. Cei mai mulți dintre oameni nu își recunosc deloc ușor emoțiile. Îți reamintesc că primul care reacționează în fața unei emoții este corpul, care ne face adeseori să ne închidem sau să evităm conflictul. În primul scenariu, este mult mai ușor să fierbi în suc propriu, spunându-ți în sinea ta: „Șeful meu este un idiot. Todd este așa un lingău, dar cui îi pasă? Această slujbă este stupidă, iar această companie este o glumă proastă”. Acest monolog mental nu presupune recunoașterea emoțiilor prin care treci sau vreo curiozitate.

În cel de-al doilea scenariu există mai multe opțiuni care par mai ușoare decât asumarea. Spre exemplu, poți fi de acord cu criticile aduse de tatăl tău, rămânând închis în tine; poți începe să îți planifici cum îl vei impresiona data viitoare; te poți descărca țipând fără nici un motiv la partenera ta; poți bea câteva beri, înecându-ți astfel amarul; poți da vina pe copii pentru că nu s-au comportat așa cum își dorea tatăl tău; sau îți poți jura că nu îți vei mai vizita niciodată tatăl (iar lista poate continua).

Opusul recunoașterii faptului că simțim ceva este negarea emoțiilor noastre. Opusul curiozității este indiferența. Atunci când ne negăm propria poveste și ne disociem de emoțiile noastre mai greu de suportat, acestea nu dispar de la sine; dimpotrivă, ele încep să ne controleze, să ne definească. Sarcina noastră nu este să ne negăm povestea, ci să schimbăm sfârșitul ei, să ne ridicăm din propria noastră cenușă, mai puternici ca oricând, să ne recunoaștem povestea și să analizăm adevărul până când ajungem să credem că: „Da, acest lucru chiar s-a întâmplat. Aceasta este adevărul meu, iar începând din acest punct, îmi voi alege singur sfârșitul poveștii”.

În secțiunile care urmează vom explora împreună două aspecte ale procesului de recunoaștere: recunoașterea emoțiilor și curiozitatea. Mai exact, îmi propun să analizăm ce factori se opun acestor eforturi și ce practici noi putem adopta pentru a avea acces la instrumentele și la curajul necesare pentru a ne angaja în proces.

Recunoașterea emoțiilor

Principalul obstacol care se opune recunoașterii emoțiilor noastre este factorul care se opune oricărui alt comportament curajos: teama. Nouă nu ne plac emoțiile dificile și ne facem griji legate de ceea ce ar gândi despre noi ceilalți oameni dacă ar ști că le simțim. Nu știm ce să facem cu disconfortul și cu vulnerabilitatea. Emoțiile pot fi teribile, ba chiar copleșitoare la nivel fizic. În mijlocul unei emoții ne simțim adeseori expuși, supuși riscului și nesiguri pe noi. Instinctul nostru este să fugim de durere. De fapt, cei mai mulți dintre noi nu au fost învățați niciodată să se confrunte cu disconfortul lor sau să comunice cu el, ci doar să fugă de el, să încerce să scape de el sau să pretindă că nu s-a întâmplat nimic. În cazul în care combinăm acest lucru cu evitarea instinctivă a durerii, este ușor să înțelegem de ce ne-am obișnuit cu acest tipar. Însăși natura noastră și grija față de sine ne fac să ne refulăm emoțiile și disconfortul, de multe ori prin proiectarea lor asupra altor oameni. Ironia face ca exact când creăm o distanță între noi și oamenii din jurul nostru prin proiectarea emoțiilor noastre asupra lor să avem cea mai mare nevoie de conexiune și de bogăție emoțională pe nivele profunde.

Psihoterapeuta și autoarea cărții Vindecarea prin confruntarea cu emoțiile noastre întunecate Miriam Greenspan a fost intervievată odată de terapeuta jungiană Barbara Platek de la revista The Sun Magazine. Articolul a devenit o lectură obligatorie la orele mele încă de când a apărut în anul 2008. Greenspan explică în el de ce crede ea că trăim într-o cultură „emoții-fobică” ce ne face să ne temem și să disprețuim emoțiile. Ea ne avertizează însă:

În pofida fricii noastre, există în noi ceva care își dorește să simtă aceste energii emoționale, căci ele reprezintă însăși seva vieții. Atunci când ne suprimăm și ne refulăm emoțiile, noi ne simțim goi. De aceea, ne uităm la filme de groază sau la așa-zise reality-show-uri precum Factorul frică. Noi căutăm astfel de modalități perverse de a trăi o stare de intensitate emoțională, căci atunci când suntem amorțiți din punct de vedere emoțional, avem nevoie de foarte multă stimulare pentru a simți ceva, orice. Pornografia emoțională ne asigură stimularea de care avem nevoie, dar emoțiile pe care le trăim sunt false, căci nu ne învață nimic despre noi înșine sau despre lumea exterioară.

Personal, nu cred că putem învăța mare lucru despre noi înșine, despre relațiile noastre și despre lumea exterioară fără a ne recunoaște și fără a deveni curioși în legătură cu emoțiile pe care le simțim. Din fericire, spre deosebire de procesul navigării, noi nu trebuie să fim imediat foarte preciși pentru a ne găsi calea. Tot ce trebuie să facem este să ne aducem sentimentele în lumina conștiinței, să fim onești și curioși. Am o reacție emoțională la ceea ce s-a întâmplat și îmi doresc să înțeleg – atât este suficient. Din păcate, chiar și această atitudine este foarte greu de cultivat în cultura noastră. Haide acum să analizăm mai îndeaproape ce înseamnă curiozitatea.

Fii curios

Decizia de a fi curios echivalează cu opțiunea de a fi vulnerabil, căci presupune abandonarea de sine în fața incertitudinii. Noi ne-am născut curioși, dar în timp am învățat că la fel ca și vulnerabilitatea, curiozitatea ne poate răni sufletește. În consecință, am început să ne protejăm pe noi înșine, alegând siguranța în locul curiozității, armura în fața vulnerabilității și cunoașterea în fața procesului de învățare. Închiderea inimii are însă un preț, de care ținem rareori seama atunci când încercăm să scăpăm de durere.

Einstein a spus odată: „Cel mai important lucru este să nu te oprești din a-ți pune întrebări. Curiozitatea are propria sa rațiune de a exista”. Rațiunea de a exista a curiozității nu este aceea de a fi un instrument în vederea dobândirii cunoașterii. Ea ne reamintește că suntem vii. Cercetătorii au găsit dovezi că curiozitatea este corelată cu creativitatea, inteligența, învățarea, memoria și rezolvarea problemelor.

Există o relație profundă – de fapt, o poveste de iubire – între curiozitate și viața trăită plenar, din inimă. Cum am putea ajunge la revelații dacă nu am fi dispuși să explorăm și să ne punem întrebări? Informațiile noi nu ne pot transforma modul de a gândi și viața dacă ajung la coșul de gunoi. Pentru a integra plenar experiențele și informațiile în conștiința noastră, noi trebuie să le primim cu brațele deschise, cu o minte curioasă și cu o inimă ce se minunează.

Una din mișcările esențiale pe care le-am făcut de-a lungul călătoriei mele către o viață trăită plenar, din inimă, a fost trecerea de la judecata critică la curiozitatea legată de propria mea cale. Poetul și autorul William Plomer scrie: „Creativitatea este puterea de a conecta ceea ce nu pare să poată fi conectat”. Unirea punctelor din viața noastră, îndeosebi a celor pe care ne dorim să le ștergem sau să le sărim, necesită în egală măsură iubire de sine și curiozitate: cum m-au transformat în cel care sunt toate aceste experiențe pe care le-am trăit?

Curiozitatea m-a condus la adoptarea și punerea în practică a convingerii că „nimic nu se pierde”, convingere care îmi modelează felul în care privesc eu lumea și viața. La ora actuală îmi pot privi retroactiv trecutul adeseori dificil, înțelegând cum a fost posibil ca renunțarea la școală, excursia prin Europa, slujbele de barmaniță și de chelneriță, cea de sindicalistă sau cea de telefonistă în Spania într-un schimb de noapte la ATT – m-au învățat la fel de multe lucruri despre empatie ca și cariera mea ulterioară de lucrătoare socială, profesoară și cercetătoare. Înainte consideram aceste puncte din trecutul meu simple greșeli și un timp pierdut, dar când am devenit curioasă să aflu cine sunt și cum am ajuns aici, percepția mea s-a schimbat. Oricât de dificile și de întunecate au fost unele din aceste experiențe, ele s-au conectat și au dat naștere eului meu actual, integrat și plenar.

Curiozitatea este un act de vulnerabilitate și de curaj. În această etapă a procesului ridicării din propria noastră cenușă mai puternici ca oricând – recunoașterea – noi trebuie să fim curioși și suficient de curajoși pentru a ne dori să știm mai multe.

Sunt curajoși deoarece curiozitatea legată de emoțiile pe care le simțim nu reprezintă întotdeauna o opțiune comodă. Noi trebuie să inspirăm adânc și să ne punem întrebări de gen: „Ce risc dacă mă deschid și încep să investighez aceste sentimente, iar apoi îmi dau seama că sunt mai rănit decât credeam? Ce s-ar întâmpla dacă aș descoperi că nu cutare a greșit, ci eu? Nu o să mă simt deloc confortabil dacă se va dovedi că eu sunt cel care trebuie să își ceară iertare”.

Din fericire, avantajele curiozității depășesc cu mult starea de disconfort. Un studiu publicat în numărul din 22 octombrie 2014 al revistei Neuron a ajuns la concluzia că chimia creierului se schimbă atunci când suntem curioși, ajutându-ne să învățăm și să reținem mai bine informațiile. Pe de altă parte, ea este inconfortabilă, întrucât presupune o anumită incertitudine și vulnerabilitate.

Curiozitatea poate conduce la multe probleme, dar nu reprezintă o problemă în sine. De multe ori, noi trebuie să analizăm toate detaliile unei povești pentru a afla adevărul.

În cartea sa, A fi curios: dorința de a ști și de ce depinde viitorul tău de ea, Ian Leslie scrie: „Curiozitatea este neastâmpărată. Ei nu îi plac regulile, sau cel puțin pornește de la premisa că toate regulile sunt provizorii, supuse schimbării în urma unei întrebări inteligente pe care nimeni nu și-a pus-o încă. Ea nu este de acord cu căile aprobate, preferând diversiunile, excursiile neplanificate și ocolișurile impulsive. Pe scurt, curiozitatea este o deviere de la toate regulile”.

Tocmai de aceea este atât de vitală curiozitatea pentru acest proces: cursul divers și uneori haotic al procesului ridicării din propria ta cenușă, mai puternic ca oricând, nu respectă nici el vreo regulă. Acceptarea propriei vulnerabilități pentru a ne ridica de jos mai puternici ne face să părem puțin periculoși. Oamenii care nu rămân jos după ce au căzut sunt adeseori provocatori de necazuri. Sunt greu de controlat, ceea ce îi face periculoși (în sensul cel mai bun al cuvântului). Ei sunt artiștii, inovatorii și cei care induc schimbările în această lume.

Obstacolul cel mai comun în calea curiozității legate de emoțiile pe care le simțim este „uscarea puțului”. În revoluționarul său articol din anul 1994, intitulat „Psihologia curiozității”, George Loewenstein și-a prezentat perspectiva referitoare la golul informațional și la curiozitate. Profesor de științe economice și de psihologie la Universitatea Carnegie Mellon, Loewenstein a propus conceptul potrivit căruia curiozitatea este starea de frustrare pe care o experimentăm atunci când ne identificăm și ne focalizăm asupra unui gol în cunoașterea noastră.

Ceea ce contează în legătură cu această perspectivă este că ea înseamnă că noi trebuie să avem un anumit nivel de cunoaștere sau de luciditate pentru a putea deveni curioși. Noi nu putem fi curioși în legătură cu ceva de care nu suntem conștienți sau despre care nu știm nimic. Loewenstein ne explică faptul că simpla încurajare a oamenilor să își pună întrebări nu stimulează foarte puternic curiozitatea. „Pentru a induce curiozitatea legată de un subiect particular, primul lucru pe care trebuie să îl facem este să ‚activăm pompa’”, adică să le prezentăm oamenilor câteva informații care să îi intereseze și să îi facă curioși.

Vestea cea bună este că un număr din ce în ce mai mare de cercetători cred că curiozitatea și acumularea cunoașterii merg mână în mână: cu cât știm mai multe, cu atât mai multe ne dorim să știm. Vestea cea proastă este că foarte mulți dintre noi au fost educați de mici să creadă că emoțiile pur și simplu nu merită atenția noastră. Cu alte cuvinte, noi nu cunoaștem suficient de multe și/sau nu suntem suficient de conștienți de puterea emoțiilor noastre și de felul în care se conectează acestea cu gândurile și cu comportamentele noastre; de aceea, aceste aspecte nu ne fac curioși.

Nu există rezultate științifice clare referitoare la felul în care poate fi dezvoltată curiozitatea, dar îți pot spune un lucru cu toată certitudinea: participanții la studiul meu care m-au învățat cele mai multe lucruri despre curiozitate au învățat să își investigheze emoțiile prin una din următoarele trei căi:

1. Părinții sau un adult important din viața lor (cum ar fi un profesor, un antrenor sau un consilier) i-au învățat despre emoții și despre importanța explorării sentimentelor lor.

2. Părinții sau un adult important din viața lor (cum ar fi un profesor, un antrenor sau un consilier) le-au stimulat curiozitatea în privința emoțiilor.

3. Au lucrat cu un profesionist care i-a ajutat să înțeleagă puterea introspecției.

Cu alte cuvinte, ei și-au „activat pompa” prin acumularea de cunoștințe suficiente legate de emoții pentru a deveni curioși în privința acestora.

Există numeroase motive care pot sta la baza uscării puțului, respectiv care explică de ce există atât de puține discuții și un angajament atât de minor în privința explorării emoțiilor. Cercetările arată că puținele lucruri pe care le știm despre emoții provin din ceea ce am învățat sau am văzut în copilărie. Aceste lucruri reprezintă de regulă o combinație a următoarelor idei:

1. Emoțiile sunt un semn de vulnerabilitate, iar vulnerabilitatea înseamnă slăbiciune.

2. Nu întreba. Nu spune. Poți simți câte emoții vrei, dar nu ai nimic de câștigat dacă le împărtășești cu alții.

3. Noi nu avem acces la limbajul sau la vocabularul emoțional, așa că păstrăm tăcerea sau nu discutăm despre emoții.

4. Discuțiile despre emoții sunt frivole, presupun să te complaci și reprezintă o pierdere de timp. Nu sunt pentru oameni ca noi.

5. Avem sentimentele atât de amorțite încât nu avem practic despre ce discuta.

6. Incertitudinea ni se pare mult prea inconfortabilă.

7. Punerea de întrebări pe această temă sau răspunsul la ele conduce inevitabil la probleme. Cu siguranță voi afla lucruri pe care nu îmi doresc cu adevărat să le știu.

Când eram copil, chiar și cel mai mic crâmpei dintr-o altă lume stârnea în mine un torent de curiozitate. Dacă dădeam într-o carte peste un cuvânt pe care nu îl cunoșteam, îl căutam imediat în dicționar. Dacă auzeam la o emisiune de televiziune de o insulă din Pacific, alergam imediat la Encyclopedia Britannica rugându-mă să găsesc în ea poze color ale insulei. Îmi doream să știu mai multe despre orice. Mai puțin despre emoții.

Eu am crescut cu un puț emoțional uscat. Nu mi-am dorit niciodată să aflu mai multe despre emoții pentru simplul motiv că nu am știut că aș putea afla mai multe. În familia noastră nimeni nu discuta despre emoții. Vulnerabilitatea nu era considerată o virtute acceptabilă acasă la noi. Dacă ni se întâmpla să fim copleșiți de o emoție și să izbucnim în lacrimi, uitând pentru o clipă de masca noastră dură, ni se reamintea nu foarte subtil că emoțiile nu rezolvă nimic, ci doar agravează problemele. Problemele sunt rezolvate prin fapte, nu prin emoții.

Educația mea emoțională a început spre sfârșitul adolescenței, când am văzut-o pe mama încălcând toate tabuurile familiei și ducându-se la terapie. Familia mea era similară multora pe care le cunoșteam. Ne aflam cu toții în plin proces de implozie tacită. Era începutul anilor 80 și locuiam într-o suburbie a orașului Houston. La fel ca multe alte școli, liceul meu apărea în știrile naționale datorită numărului ridicat al sinuciderilor. Eu și frații mei ne simțeam pierduți. Creșteam ca niște sălbatici și ni se părea că eram invizibili. La fel ca mulți alți houstonieni care încercau să facă față crizei petrolului din anii 80, părinții mei făceau un efort supraomenesc doar pentru a continua să aibă curent electric, amânând astfel pierderea tuturor posesiunilor lor.

Indiferent cât de sumbră a devenit situația, nimeni nu ne-a întrebat vreodată ce simțeam noi, copiii, până când mama a intrat în terapie. Cu cât a devenit mai curioasă în privința vieții și sentimentelor sale, dar și ale noastre, cu atât mai mult s-au înrăutățit lucrurile. Mama părea să nu se mai poată opri din excavarea și scoaterea la lumină a unor noi și noi straturi de durere, resentimente și suferință. Mie nu mi se părea că merită, dar mama, care trăia cu țigări Merit, sucuri Tab și instinctul ei de supraviețuire, a avut parte de momentul ei de înțelegere emoțională, considerându-l o chestiune de viață și de moarte. Noi, ceilalți, am rămas cu nedumerirea dacă implozia la care asistam se datora faptului că nu ne-am recunoscut și nu ne-am pus niciodată întrebări legate de durerea noastră sau faptului că încălcam toate regulile și deveneam prea curioși în privința emoțiilor pe care le simțeam. La urma urmelor, asta am fost învățați să credem de mici.

În ciuda tuturor aparențelor, mama a reușit să se ridice din propria ei cenușă, mai puternică, după o lungă cădere care a început când eu aveam 12 ani. În următorii ani, mama ne-a exemplificat și ne-a predat ce a învățat în terapie, iar acea scânteie minusculă a aprins o vâlvătaie, generând o transformare imposibil de oprit în familia noastră. Între altele, ea a condus la câțiva ani de dureri enorme și de mare disconfort, demolând o bună parte din ceea ce știam, inclusiv despre căsnicia părinților noștri. Deși divorțul lor a fost binevenit, ne-a frânt tuturor inimile.

Dar, după cum spune poeta Mizuta Masahide: „Hambarul a ars / Iar acum / Pot vedea luna”. În cele din urmă, acest proces dureros nu numai că ne-a revelat o lumină nouă, dar și un sol nou, cu semințe noi, care ne-a adus tuturor multă iubire și regenerare. Dacă mi-ar fi spus cineva în acele zile întunecate că mai devreme sau mai târziu totul va fi bine, atât timp cât toată lumea va continua să discute despre sentimentele lor, stabilind hotare noi pentru ceilalți, va veni o zi în care toți cei patru părinți ai mei (amândoi părinții s-au recăsătorit după divorț), inclusiv cuscrii, vor sta în camera mea de spital fericiți că am născut un copil, l-aș fi considerat un mare mincinos. Lumea pe care am construit-o în locul celei vechi este departe de a fi perfectă. Continuăm să ne certăm uneori între noi, rănindu-ne reciproc, dar cel puțin tăcerea și măștile au dispărut. Pur și simplu nu mai funcționează în cazul nostru.

Această experiență și felul în care s-a derulat ea de-a lungul anilor a aprins în mine scânteia curiozității legate de emoții, care a continuat de atunci să crească. Ea m-a condus la actuala carieră și chiar la colaborarea cu un terapeut personal (care, în mod uimitor și frustrant în același timp, mi-a încurajat și mai mult curiozitatea emoțională deja foarte mare). Am convingerea că această deschidere în plan emoțional este motivul pentru care continui să fiu căsătorită cu bărbatul pe care îl iubesc și pentru care sunt mândră – la fel ca și Steve – de felul în care ne creștem împreună copiii. Eu mi-am activat pompa, și de atunci continui să învăț despre emoții și să fiu curioasă. Dacă te îndoiești de faptul că o simplă scânteie poate crea o revoluție, gândește-te la următorul lucru: dacă mama și-ar fi negat emoțiile și s-ar fi disociat de durerea ei sufletească, mă îndoiesc sincer că această carte ar fi existat. De multe ori este suficientă o singură persoană curajoasă pentru a schimba traiectoria unei familii, sau a oricărui alt sistem.

Refularea durerii sufletești: obstacole în calea recunoașterii emoțiilor

Sensibilitatea excesivă. Rănile sufletești nu dispar pur și simplu pentru că nu le recunoaștem. Dimpotrivă, dacă sunt lăsate de capul lor, ele se infectează și mai tare, puroind din interior și conducând la comportamente absolut inadecvate în preajma unor persoane cu care dorim să fim împreună, sau la gânduri care ne sabotează relațiile și cariera. Îți voi prezenta în continuare cinci dintre cele mai comune strategii de refulare a durerii sufletești, care ne fac să credem că am scăpat de ea pentru simplul motiv că refuzăm să acceptăm că există.

Fiica mea Ellen și una din cele mai bune prietene ale sale, Lorna, joacă hochei pe iarbă în două echipe diferite. Într-o zi în care planetele ce guvernează hocheiul pe iarbă se aflau în opoziție, iar cele două fete au jucat una împotriva alteia, Ellen a venit acasă cu un deget vânăt și umflat, de mărime dublă ca de obicei. De regulă, în astfel de situații îmi păstrez calmul, dar asta numai pentru că sunt măritată cu un medic pediatru. După ce Steve a palpat degetul lui Ellen timp de câteva minute, el l-a lipit cu bandă adezivă de cel alăturat și ne-a spus că vom vedea cum se prezintă situația a doua zi dimineața.

Peste mai puțin de două ore, prietena mea Suzanne s-a prezentat împreună cu fiica ei Lorna, care ne-a povestit cum a fost lovită peste mână de crosa cuiva din echipa adversă. Steve s-a pregătit să repete operația pe care am făcut-o mai devreme cu Ellen. Lorna este o fată puternică și s-a străduit din răsputeri să ne convingă că se simte bine. Era ușor să îți dai seama cât de mult își dorea ca degetul ei să fie bine, dar în clipa în care Steve a luat-o de mână, a sărit cât colo în sus. Steve s-a uitat la Suzanne și i-a spus:

- Este excesiv de sensibilă la durere. Trebuie să îi facem o radiografie.

A doua zi l-am întrebat pe Steve dacă excesiv de sensibilă la durere este un termen medical oficial. L-am mai auzit folosindu-l și înainte și mi se părea amuzant, ca și cum ai spune minunat de dureros sau fantastic de trist. Steve mi-a explicat că expresia este folosită pentru a descrie acel tip de durere pe care omul nu o poate ascunde chiar dacă încearcă din răsputeri să fie stoic. În final, a adăugat:

- Noi o mai numim și durere-cadelabru – când te doare atât de tare că la cea mai mică atingere sari în sus până când ajungi la candelabru.

Una din consecințele încercării de a ignora durerea emoțională este sensibilitatea excesivă. Noi credem că ne-am refulat atât de adânc rana sufletească încât aceasta nu mai poate ieși vreodată la suprafață, dar cel mai mic comentariu ne poate face să izbucnim pe neașteptate într-o criză de furie sau de plâns. Alternativ, la cea mai mică greșeală făcută la serviciu cădem pradă unui atac de anxietate. Este suficient un feedback constructiv al unui coleg care ne atinge într-un un loc foarte sensibil pentru a sări cât colo.

Sensibilitatea excesivă este cu deosebire comună și periculoasă în situațiile de putere, adică în acele medii în care, datorită poziției sau statutului lor superior, oamenii nu pot fi responsabilizați cu ușurință pentru reacțiile lor excesive. În astfel de locuri, neputința și durerea noastră sufletească sunt stimulate la maxim. Noi ne menținem stoicismul în fața celor pe care dorim să îi impresionăm sau să îi influențăm, dar în secunda în care ne aflăm în preajma altor oameni asupra cărora avem o anumită putere emoțională, financiară sau fizică, noi explodăm. Și întrucât superiorii noștri nu apucă de regulă să vadă această latură a noastră, este ușor să îi convingem de „dreptatea” noastră. Acest tip de explozii datorate sensibilității excesive se manifestă în familii, biserici, școli, comunități și birouri. Dacă butoanele sensibile sunt mai multe, ținând de sexul persoanei, de clasa socială, de rasă, de orientarea sexuală sau de vârstă, combinația poate fi fatală.

Agresivitatea șoferilor și furia asociată cu echipele sportive favorite sunt considerate canale acceptabile din punct de vedere social de refulare a sensibilității excesive. Sper să nu mă înțelegi greșit. Și eu sunt o fană a sporturilor plină de entuziasm, iar uneori, când sunt la volan, murmur discret din buze (fără să fiu văzută de copiii din spate sau de ceilalți șoferi), dar nu o să mă vezi niciodată izbucnind într-o criză de furie numai pentru că echipa Longhorns are un sezon prost sau pentru că mi-ai luat locul într-o parcare. Am crescut într-o familie plină de butoane hipersensibile și am lucrat cu oameni care și-au refulat emoțiile până când au explodat. Cunosc la prima mână ce înseamnă ca o erupție emoțională necontrolată să îți saboteze siguranța pe care încerci să ți-o creezi (la fel ca noi toți) în familia sau în organizația ta. Dacă se petrec suficient de des, crizele de furie datorate sensibilității excesive conduc la un mediu în care predomină teama și în care toată lumea este cu nervii întinși la maxim.

Durerea sufletească nu poate fi refulată sau proiectată asupra altcuiva, menținându-ne în același timp autenticitatea și integritatea. Foarte mulți dintre noi am fost „beneficiarii” acestor izbucniri de mânie. Chiar dacă știm că șeful, prietenul, colegul sau partenerul nostru a izbucnit din cauză că i-am atins un buton sensibil și că acest lucru nu are nici o legătură cu noi înșine, acest gen de izbucniri tot ne zdruncină încrederea și respectul. Viața trăită împreună, munca sau adorarea lui Dumnezeu într-un mediu bazat pe teamă creează fisuri uriașe în simțul siguranței și al prețuirii de sine. În timp, ele pot fi experimentate ca traume.

Respingerea durerii. Egoul nostru reprezintă acea parte din noi căreia îi pasă foarte mult de statutul nostru și de ceea ce gândesc ceilalți despre noi. El își dorește întotdeauna să fie mai bun ca alții și să aibă dreptate. Personal, mă gândesc întotdeauna la egoul meu ca la manipulatorul meu intern, care îmi spune tot timpul să compar, să dovedesc, să fac pe placul altora, să mă perfecționez, să muncesc mai mult și să intru în competiție cu ceilalți. Manipulatorul nostru intern are o toleranță foarte redusă la disconfort și la introspecție. Egoul nu își asumă propria poveste de viață și nu dorește să scrie un final diferit. El neagă emoțiile și detestă curiozitatea, folosindu-se de povești numai ca de o armură sau ca de un alibi. Egoul se teme și se rușinează de tot ce este obișnuit (așa definesc eu narcisismul). El ne spune: „Sentimentele sunt pentru ratați și pentru oamenii slabi”. Evitarea adevărului și vulnerabilității reprezintă un aspect important al oricărui manipulator.

La fel ca orice alt manipulator, egoul se folosește de gorilele sale pentru a ne impune solicitările sale. Mânia, acuzațiile și evitarea sunt câteva dintre instrumentele sale. Ori de câte ori ne apropiem prea tare de recunoașterea unei experiențe emoționale, unul din acești agresori intră în acțiune. Este mult mai ușor să îți spui că: „Nu-mi pasă” decât să îți spui că: „Sunt rănit”. Egoului îi plac acuzațiile, arătatul cu degetul, găsirea de pretexte, răzbunarea și loviturile sub centură, toate în numele propriei protecții. El este un geniu al evitării, asigurându-și ofensatorul că ne simțim bine, pretinzând că nu îi pasă și că suntem impenetrabili. Egoul ne face să adoptăm o mască a indiferenței sau a stoicismului, ori să ne ascundem sub masca umorului și a cinismului. Mă rog… Cui îi pasă?

Atunci când gorilele au succes, respectiv când mânia, acuzațiile și evitarea ne ajută să ne refulăm adevărata durere sufletească și dezamăgirea, egoul nostru este liber să facă ce vrea. Adeseori, prima manipulare constă în a-i lua în derâdere pe ceilalți pentru lipsa lor de „control emoțional”. La fel ca orice alt manipulator, egoul este alunecos, viclean și un mincinos patentat.

Amorțirea durerii. Amorțirea durerii a apărut ca o constantă în cercetările mele, încă de la început. Imaginează-ți emoțiile ca pe niște ace ascuțite. Atunci când ne înțeapă, ele ne cauzează un disconfort sau chiar durere. După o vreme, chiar și simpla anticipare a acestor sentimente ne poate declanșa o vulnerabilitate intolerabilă. Prima reacție în cazul foarte multor oameni constă în a respinge disconfortul și a-l face să dispară. În acest scop, ei își amorțesc durerea prin prima modalitate care le stă la îndemână, asigurându-le o ușurare de moment. Durerea emoțională poate fi amorțită prin diferite mijloace, de pildă prin alcool, droguri, mâncare, sex, haos, cumpărături, planificare, perfecționism, schimbări constante și navigarea pe Internet.

Un alt instrument de care ne folosim pentru a ne amorți emoțiile este veșnica ocupație: viața trăită atât de intens și de rapid încât să ne împiedice să mai sesizăm adevărurile vieții. Noi ne umplem fiecare moment liber cu ceva, astfel încât să nu mai avem timp pentru conștientizarea emoțiilor noastre.

Indiferent ce metodă folosim, noi nu ne putem amorți selectiv emoțiile. Prin urmare, odată cu cele întunecate, noi le amorțim inclusiv pe cele luminoase. Atunci când ne obișnuim să „scăpăm de presiune” cu câteva pahare de vin roșu, zi de zi, experiența iubirii și a bucuriei devine la fel de cețoasă. Este un cerc vicios din care nu mai putem ieși.

Dacă ne amorțim emoțiile într-o manieră compulsivă și cronică, putem vorbi de dependență. Așa cum spuneam la discuțiile din cadrul TEDx, aceasta reprezintă o problemă. Oamenii moderni sunt cei mai îndatorați, cei mai obezi, cei care iau cele mai mari cantități de medicamente și cei mai dependenți din istoria umană. După 14 ani de cercetare, am ajuns să cred că alături de violență, sărăcie și inegalitate, dependența este una din cele mai mari provocări sociale cu care ne confruntăm la ora actuală. Nu există nici un om care să nu fie afectat de dependență. Chiar dacă nu ești dependent, cu siguranță o persoană la care ții, cu care lucrezi sau care este importantă în viața ta, se luptă cu ea. Dependența a devenit o pandemie care distruge familiile.

Acumularea durerii. Sensibilitatea excesivă la durere are o alternativă discretă și insidioasă: acumularea ei. În acest caz, noi nu explodăm în cele mai nepotrivite momente, nu îi acuzăm pe ceilalți pentru a ne ascunde durerea și nu ne-o amorțim. Acumularea începe la fel ca și sensibilitatea excesivă, dar nu continuă printr-o descărcare explozivă. Durerea continuă să se acumuleze până când cea mai înțeleaptă parte din noi, corpul, decide că ce-i prea mult nu-i sănătos. Mesajul său este întotdeauna clar: „Oprește-te din suferință sau o voi face eu pentru tine”. Iar corpul câștigă de fiecare dată.

În sute de interviuri, oamenii mi-au povestit cum au „ținut totul în ei” până când nu au mai putut să doarmă sau să mănânce, ori au devenit atât de anxioși că nu s-au mai putut focaliza la serviciu, sau atât de depresivi că nu s-au mai putut ridica din pat. Depresia și anxietatea sunt două din primele reacții ale corpului în fața acumulării durerii. De bună seamă, există inclusiv motive organice și biochimice care stau la baza depresiei clinice și a atacurilor de anxietate, cauze asupra cărora nu avem nici un control, dar durerea nerecunoscută și neprocesată reprezintă cu siguranță una din principalii factori.

În cartea Corpul ține scorul, Bessel van der Kolk, un profesor de psihiatrie de la Universitatea din Boston, explorează mecanismul prin care remodelează traumele creierul și corpul și cum trebuie să își gestioneze cei care doresc să își asume viața înapoi relația dintre bunăstarea emoțională și corpul lor. Corpul conține o înțelepciune infinită. Tot ce trebuie să facem noi este să îl ascultăm și să avem încredere în mesajele sale.

Durerea sufletească și teama de suspendare. Ți s-a întâmplat vreodată să rămâi suspendat cu mașina pe un dâmb după ce ai trecut de el cu roțile din față? Dacă da, știi probabil cât de neajutorat te simți în astfel de situații. Acum vreo două săptămâni, mă aflam în mașină împreună cu Ellen, într-o parcare din San Antonio, căutând o librărie în care am fost de cel puțin 20 de ori. Era ora 10:00 dimineața într-o zi de duminică, iar parcarea era aproape goală. Am devenit puțin dezorientată, căci librăria pe care o cunoșteam atât de bine dispăruse, la fel ca și magazinul de lângă ea. primul meu gând a fost că am intrat într-un alt mall, așa că am început să mă uit în jurul meu pentru a mă orienta. Până să îmi dau seama, am trecut peste o bordură înaltă din blocuri de piatră și ciment, cu o lățime de 60 de centimetri, care separa două benzi cu sens opus. Sunetul cimentului care îmi zgâria metalul din partea de jos a mașinii a fost oribil. Unul din blocurile de piatră s-a desprins din bordură, ridicându-se în poziție verticală. Am rămas astfel cu mașina suspendată în aer, susținută doar la mijloc de bordura din piatră. Nu mai puteam avansa, dar nici da înapoi.

Unul din motivele pentru care ne negăm sentimentele este teama noastră de a nu rămâne suspendați din punct de vedere emoțional. Dacă ne recunoaștem durerea sufletească, teama sau mânia, noi ne simțim blocați. Nu mai putem da înapoi, pretinzând că nu ne pasă, dar nici nu ne vine să avansăm, deschizând astfel ecluza unor emoții pe care nu le putem controla. Rămânem astfel blocați și ne simțim neajutorați. Recunoașterea unei emoții conduce automat la simțirea ei. Ce se întâmplă însă dacă ne recunoaștem o emoție, iar aceasta dislocă ceva în noi, făcându-ne să ne pierdem astfel controlul? Nimeni nu își dorește să înceapă să plângă la locul de muncă, pe terenul de sport sau când își vizitează părinții. Starea de suspendare este cea mai neplăcută între toate, căci ne face să ne simțim complet neputincioși.

În acea zi din San Antonio, am ieșit din mașină și am început să merg pe jos. Într-un târziu, un bărbat amabil a oprit mașina și s-a dat jos din ea. După ce a evaluat situația, mi-a spus:

- O să aveți nevoie de ajutor. O putem face și împreună, dar trebuie să vă gândiți bine.

După câteva minute în care am făcut schimb de păreri, am ajuns la un plan. Ellen a băgat motorul în marșarier, iar eu împreună cu acel bărbat am ridicat partea din față a mașinii până când blocul de piatră de sub ea a căzut, eliberând mașina din starea ei de suspendare. Sinceră să fiu, experiența mea cu mașina a fost mai ușoară decât multe din experiențele emoționale prin care am trecut.

Tatonarea emoțiilor atunci când suntem într-o situație dificilă nu este un lucru ușor. Blocarea într-o emoție reprezintă însăși definiția vulnerabilității și a neajutorării. Pe de altă parte, negarea emoțiilor nu este sinonimă cu evitarea problemelor care apar pe traseu, ci cu a nu-ți scoate deloc mașina din garaj. Ce-i drept, aceasta este în siguranță aici, dar nici nu vei ajunge în vreun alt loc cu ea.

Refulare versus integrare

Chiar dacă nu poți controla toate evenimentele care ți se întâmplă, tu poți lua decizia de a nu te lăsa afectat de acestea.

- Maya Angelou

Opusul refulării este integrarea. Metodele despre care am vorbit mai sus reprezintă modalități de evitare a integrării în viața noastră a durerii generate de dificultățile prin care trecem. Pretenția că nu ne simțim răniți înseamnă să optăm pentru a rămâne blocați în emoția pe care o experimentăm, în timp ce recunoașterea și gestionarea acesteia înseamnă să optăm pentru libertate. Este foarte tentant să credem că atât timp cât nu vorbim despre ceea ce simțim, emoțiile noastre nu ne pot defini, dar în ultimă instanță noi începem să fim controlați chiar de tendința noastră de a ne evita emoțiile. Dictonul „secretele ne îmbolnăvesc” conține o doză mai mare de adevăr decât ai putea crede. Există din ce în ce mai multe dovezi științifice că neasumarea și neintegrarea poveștilor noastre de viață ne afectează nu doar sănătatea emoțională, ci și bunăstarea fizică.

Umbridge

Din perspectiva relațiilor, comportamentele constante asociate cu refularea emoțiilor pot fi foarte greu de suportat. Ele nu par niciodată autentice. Pe lângă crizele explozive și teama contagioasă, unul din cele mai dificile tipare comportamentale este ceea ce eu numesc Umbridge. El devine manifest atunci când lumina și întunericul nu sunt integrate deloc. Există ceva respingător în oamenii care doresc să pară tot timpul dulci și amabili. Această amabilitate nu pare autentică și ne amintește de o bombă cu ceas. Am numit acest tipar pornind de la un personaj creat de J.K. Rowling în cartea Harry Potter și Ordinul Phoenix: Dolores Umbridge. Umbridge poartă numai costume roz și pălărioare cu volănașe, își împodobește biroul roz cu vase decorate cu pisoi, dar îi torturează pe copiii neascultători. Iată ce scrie undeva Rowling în legătură cu acest caracter: „Am observat nu o dată în viață că sentimentalismul ieftin poate merge adeseori mână în mână cu o perspectivă complet lipsită de bunătate”. Autoarea adaugă: „Absența adevăratei călduri sufletești sau a bunătății este dublată adeseori de dulcegării emoționale”. Și eu am remarcat același lucru. Prea multe manifestări emoționale edulcorate de gen: „Toți sunt fantastici”, „Eu nu mă supăr niciodată” sau „Gândește tot timpul pozitiv și uită de încruntare” maschează adeseori mari dureri și răni sufletești. Astfel de comportamente sunt semnale de avertisment, la fel ca și mânia sau gândurile negative.

Copiii simt imediat emoțiile reale care se ascund sub această mască edulcorată. Charlie, fiul meu în clasa a patra, îmi spune câteodată despre cineva: „Fii atentă. Cred că este o Unikitty”, referindu-se la pisica din filmul The LEGO Movie, toată numai lapte și miere până când își pierde cumpătul și se transformă în Pisica Super Mânioasă. Cheia este integrarea întunericului în lumină. În cazul în care pozezi afirmând că ești numai lumină, această atitudine este la fel de periculoasă ca și întunericul absolut, căci negarea oricărei emoții alimentează întotdeauna întunericul.

Strategii recunoaștere a emoțiilor

Cum ne putem așadar recunoaște emoțiile, fără a le refula pur și simplu? Soluția pe care am învățat-o din cercetările mele și pe care am încercat să o pun în practică în viața mea pare mult mai simplă în cuvinte decât este cu adevărat: acordă-ți permisiunea de a-ți simți emoțiile, fii curios în legătură cu ele, fii atent la ele și practică. Această muncă de lucru cu sine necesită practică și nu este deloc confortabilă.

Formulare de acordare a permisiunii[1]

Mi-am scris primul formular de acordare a permisiunii pe un Post-it în dimineața în care am întâlnit-o pentru prima dată pe Oprah Winfrey, înregistrând împreună un episod din Duminica Supra-sufletului. Am scris pe acel bilețel: „Îmi acord permisiunea de a fi plină de entuziasm, de a mă distra și de a mă prosti”. La ora actuală, blugii mei sunt plini cu astfel de formulare de acordare a permisiunii. Eu și echipa mea obișnuim să ne începem ședințele dificile prin scrierea de formulare de acordare a permisiunii și prin împărtășirea lor înainte de a începe ședința propriu-zisă. Adevărul este că nici un om nu își va recunoaște vreodată emoțiile dacă nu își acordă permisiunea de a le simți.

Dacă ai crescut într-o familie în care exprimarea emoțiilor nu numai că era permisă, ci era chiar încurajată, probabil că îți este relativ ușor să îți acorzi permisiunea de a simți și de a-ți recunoaște emoțiile. Este chiar posibil să gândești: „Nu am nevoie de această permisiune, căci mă simt în largul meu cu emoțiile mele”. Eu cred totuși că acesta este un pas important, întrucât notarea în scris a permisiunii echivalează cu o intenție foarte intensă de a rămâne conștient de emoțiile tale.

Dacă ai crescut într-un mediu în care emoțiile au fost ținute tot timpul sub control, fiind considerate un semn de slăbiciune, invalidate, blocate, percepute ca o pierdere de energie (de gen: „plânsul nu te va ajuta cu nimic”) sau chiar pedepsite, acordarea permisiunii de a-ți simți, de a-ți recunoaște și de a-ți explora emoțiile ar putea fi o veritabilă provocare. Tu ai putea fi prima persoană din viața ta care îți acordă permisiunea de a experimenta deschis ceea ce simți. Dacă îți faci griji legate de faptul că această permisiune te va transforma în altcineva decât cel care ești sau într-o persoană cu care nu dorești să te identifici, te asigur că acest lucru nu se va întâmpla. Această permisiune nu face altceva decât să îți acorde ocazia de a deveni una cu sinele tău autentic. Noi suntem setați să fim ființe emoționale. Atunci când acest aspect al ființei noastre este blocat, noi nu suntem compleți.

Focalizarea atenției

Orice proces de recunoaștere a emoțiilor începe cu acordarea permisiunii de a-ți simți propriile emoții. Pasul următor constă în focalizarea atenției asupra lor, adică într-o inspirație profundă urmată de focalizarea conștiinței asupra sentimentelor tale. Personal, am respirat superficial toată viața mea, așa că puterea respirației mi-a rămas străină și încă mi se pare puțin stranie, inclusiv la ora actuală. Nu numai că îmi țin respirația ori de câte ori mă simt nervoasă, anxioasă, epuizată sau supărată, dar am o reacție de iritare atunci când cineva îmi spune: „Respiră adânc, Brené”, sau „Pur și simplu respiră”. Îmi vine de fiecare dată să îi trag una celui care îmi spune aceste cuvinte. Desigur, totul în timp ce îmi țin în continuare respirația.

În ultimii doi ani, respirația a devenit totuși unul din fundamentele „practicii mele de calmare”, pe care îmi place să o numesc perspectiva mea de tip „nu te pierde cu firea” asupra vieții. Mi se pare interesant faptul că cei care m-au învățat cel mai mult despre respirație ocupă extremele opuse ale continuum-ului profesional tradițional: profesori de yoga, instructori de meditație și practicanți ai lucidități pe de o parte, și soldați, pompieri, membri ai echipelor de intervenție și sportivi de elită pe de altă parte. Indiferent de instructor, metodele rămân însă aceleași.

Mark Miller se consideră un poet-luptător, un erou oarecare și un student al științei. Simultan, este o Beretă Verde care a petrecut foarte mulți ani pe câmpul de luptă, iar descrierile sale referitoare la tehnicile de respirație tactică folosite de militari mi s-au părut incredibil de utile. Chiar le-am predat copiilor mei. De fapt, ori de câte ori intervievez un veteran de război, un soldat activ sau un membru al unei echipe de intervenție, toată lumea îmi spune că se bazează pe aceste tehnici pentru a se calma și pentru a se centra, atât în viața lor personală cât și în situațiile de criză. Un pompier mi-a spus chiar că a folosit recent această tehnică în timp ce a negociat programul de teme cu fiul său adolescent. Iată cum explică Mark Miller respirația tactică:

Respirația tactică

1. Inspiră adânc pe nas, dilatându-ți stomacul, cât timp numeri până la patru – unul doi, trei, patru.

2. Ține-ți respirația cât timp numeri până la patru – unul doi, trei, patru.

3. Expiră lent aerul pe gură, contractându-ți stomacul, cât timp numeri până la patru – unul doi, trei, patru.

4. Ține-ți respirația cât timp numeri până la patru – unul doi, trei, patru.

Metoda de respirație pe care o recomandă cei mai mulți terapeuți și practicanți ai lucidității este respirația pătratului sau a cutiei. Ei o aplică pentru amplificarea lucidității și pentru descreșterea anxietății și stresului. În esență, ea este similară respirației tactice.

Respirația pătratului sau a cutiei

Inspirație

Expirație

Retenție

4 secunde

Respirația joacă un rol central în pr