pag. 42-43
Bram a avut o experiență
similară, doar că în sens invers. Mama lui era foarte irascibilă, fapt
care uneori cauza probleme în afara casei. Tatăl lui, în schimb, era un
om reținut și nu avea nicio dificultate în a-i răspunde în cel mai
potrivit mod. Tatăl lui Bram iubea vioiciunea și hotărârea soției sale;
ea, pe de altă parte, îi iubea calmul și stăpânirea de sine. Când
vorbesc despre a-i răspunde partenerului ”în cel mai potrivit mod”, mă
refer la un mod care să funcționeze și să le facă bine amândurora.
DE CE SÃ FORMÃM PERECHI?
Te întrebi poate dacă genul de angajament pe care îl sugerez este
cel pe care vrei să-l faci. La urma urmei, se poate pune întrebarea: de
ce să formăm perechi?
Să formezi un cuplu nu e în sine mai bine decât a fi celibatar.
Cartea aceasta nu-și propune să răspundă la întrebarea dacă stilul de
viață în doi este sau nu mai bun decât cel de celibatar. Cunosc o
sumedenie de celibatari foarte fericiți, care nu simt nici nevoia să
evite o relație, nici nu plâng dacă nu sunt într-una. Indivizii aceștia
sunt mulțumiți cu viața lor în ambele situații: dacă se întâmplă să
apară o relație, e foarte bine; iar dacă nu, e la fel de bine. În plus,
cercetările privind meritele relative ale celor două stiluri de viață nu
au ajuns la concluzii ferme într-o privință sau în alta. Unele date -
între care statisticile popularizate de Linda Waite și Maggie Gallagher,
în cartea lor The Case for Marriage (2000) - sugerează că oamenii
căsătoriți sunt mai fericiți și mai sănătoși decât cei necăsătoriți.
Alții însă - printre care Alois Stutzer și Bruno Frey (2003) în
Germania, și Richard Lucas și Andrew Clark (2006) în SUA - au raportat
că oamenii care se căsătoresc tind să fie mai fericiți decât cei
necăsătoriți numai la început. Janice Kiecolt-Glaser și colegii ei
(2005) au constatat că persoanele cu o căsnicie nefericită sunt mai
predispuse la boală decât celibatarii fericiți.
Un motiv evident pentru care oamenii formează perechi este
procreerea. Instinctul acesta este înglobat în ADN-ul nostru pentru a
asigura supraviețuirea speciei. Dar perechea formată în acest scop nu se
traduce neapărat prin nevoia angajării într-o relație devotată și pe
termen lung. Nu există nicio dovadă - cel puțin în ce privește specia
noastră - că monogamia este mandatul naturii. Mi se pare interesant că
unele mamifere, cum ar fi lupii și șoarecii de preerie, formează perechi
pe viață. Neurobiologii care au studiat șoarecii de preerie (care
formează perechi pe viață) și șoarecii de pajiște (care nu formează
perechi stabile) raportează că între cele două specii există deosebiri
genetice semnificative. Este posibil ca oamenii de știință să identifice
cândva gene umane capabile să explice din ce motiv decidem sau nu să
formăm perechi.
Între timp, pentru a înțelege scopul formării unei perechi cu o altă
ființă umană, ne putem gândi la ce se întâmplă cu un copil mic. La
modul ideal, toți bebelușii au un părinte sau o persoană care le poartă
de grijă și care pune relația lor mai presus de orice altceva. Copilul
se simte iubit și în siguranță, iar adultul se bucură și el de
sentimentul de a fi iubit, de a fi împreună cu copilul și de a avea
grijă de el. Cei doi sunt împreună. Numim aceasta o relație de atașament
primară, deoarece copilul și îngrijitorul sunt legați sau atașați unul
de celălalt. S-ar putea spune că aceasta este o ”bulă a copilului” -
foarte asemănătoare cu bula de cuplu, doar că apare în timpul
copilăriei.
Această bulă a copilului pregătește terenul pentru viitoarele
relații plăcute cu alții. Dacă la o vârstă fragedă am avut parte de
siguranță și de o afecțiune în care ne-am putut încrede, purtăm lucrul
acesta cu noi. Ca adulți, suntem capabili să formăm noi... |
Adevăr Divin
