Duh și contemplație

pag. 74-75

Procesul dezintegrării a fost atât de complex și diversele părți și fragmente atât de multe, încât niciun om nu putea înțelege întregul proces. În consecință, a devenit necesară specializarea. Cunoașterea a fost divizată într-o multitudine de subdiviziuni în cadrul cărora fiecare individ învăța din ce în ce mai mult despre tot mai puțin, până când opera de analiză și dezintegrare a fost dusă la limitele sale extreme. Viziunea asupra universului ce s-a obținut în cele din urmă a fost rezultatul inevitabil al metodei de investigație, fiind o viziune întrutotul fragmentară. Universul era un simplu sistem, dacă așa ceva se poate numi sistem, în care un număr incredibil de particule sau impulsuri sufereau permutații și combinații aleatorii pentru perioade de timp colosale. Faptul că ele au produs anumite forme ”ordonate” precum mintea umană, sistemul solar, viața vegetativă și altele asemenea, a fost rezultatul unei pure necesități statistice. Este inevitabil ca, într-o perioadă de timp suficient de lungă, niște maimuțe într-un număr suficient de mare ce au la dispoziție destule mașini de scris, să reușească, la un moment dat, să producă o serie continuă de litere și spații, identică de la un cap la altul celor din Biblie. Însă toate acestea nu reprezintă decât vechiul truc prin care ducem lucrurile la absurd reducându-le la cei mai mici termeni comuni. Este ca și cum ai încerca să explici muzica lui Kreisler ca o simplă frecare a unor mațe de pisică cu niște păr de cal.
Prin acest proces, rațiunea s-a autodistrus. La urma urmei, omul însuși era o parte a acestui sistem, fiind și el un produs al necesității statistice, împreună cu rațiunea, teoriile și ideile sale - inclusiv ideea de necesitate statistică. Dar dacă toate ideile erau în aceeași măsură rezultatul necesității statistice, posibilitatea unei idei adevărate dispărea. Rațiunea însăși se pierdea într-un mecanism lipsit de orice semnificație. Vederea devenea o formă întâmplătoare a orbirii, conștiința o formă specifică a inconștienței, sensul o formă specifică a nonsensului, viața o formă specifică a morții. Dintr-un tot lipsit de semnificație nu poate ieși, însă, o parte înzestrată cu semnificație; un univers fără Dumnezeu nu poate oferi o cauză suficientă pentru apariția unui om rațional. Ex nihilo nihil fit: nu poți obține ceva din nimic.
Pentru a se apăra împotriva dezintegrării moderne, filosofia trebuie să se întoarcă la punctul de unde a început să decadă, la scolastică și la vigurosul bun-simț al Sfântului Toma. Căci și în epoca umanistă filosofia a fost izolată față de realitate; ea a fost o filosofie despre filosofie, despre propria ei metodă, o simplă epistemologie - nu o filosofie despre viață. Ea a luat în serios premisa că omul nu are o cunoaștere certă asupra niciunui lucru, punând la îndoială însăși validitatea percepției senzoriale și a rațiunii, astfel că ea nu este în poziția de a râde când viziunea despre lume a omului modern ajunge să fie complet absurdă.
Odată cu ascensiunea raționalismului, întregul sistem creștin - catolic și protestant, deopotrivă - de simboluri a fost atacat din mai multe direcții - pe plan metafizic, istoric și moral - și dacă protestantismul se dilua pentru a face față atacului, iar catolicismul se replia pe pozițiile unui obscurantism încăpățânat - gândirea raționalistă a început să văduvească viața de orice semnificație posibilă. Cu timpul, opiniile gânditorilor raționaliști au devenit reflexele de bun simț ale oamenilor obișnuiți, astfel că încrederea în viață a orășeanului din...