pag. 17-18
Echilibrul dintre negarea de sine și aroganță
Un alt echilibru la care trebuie să fim atenți este cel dintre
negarea de sine și aroganță. În esență ambele extreme au aceeași cauză: o
imagine lipsită de măsură asupra sinelui. Ne dorim, într-adevăr, să fim
cea mai măreață, bună, inteligentă, frumoasă, atractivă, iubită și
avută persoană. Și totuși, când observăm că nu putem atinge acest ideal,
reacționăm fie cu negare de sine, fie cu îndrăzneală. Date fiind
cerințele deplasate pe care le avem față de noi ne simțim inferiori și
capitulăm. Totuși, în această negare de sine stă dorința ca ceilalți să
ne aprecieze. Ne facem mici, pentru ca alții să ne facă mari. Și ca să
nu ne mai poată critica nimeni. Atitudinile care ne conduc la negarea de
sine sunt infantile. Și copilul se face mic pentru ca adulții să îl
laude și să îl ridice.
Negarea de sine și supraaprecierea de sine produc niște imagini
precise ale propriei persoane. Atunci când mă consider un nimic, am de-a
face cu reprezentări cum ar fi ”Nu am dreptate”, ”Nimeni nu mă suportă”
”Sunt prea încet”, ”Sunt nerezonabil în ochii celorlalți”. Astfel de
imagini ale negării de sine mă deprimă. Mă seacă de energie. La fel de
puțin folositoare sunt însă și reprezentările supraapreciative, cum ar
fi ”Pot să fac totul perfect, întotdeauna, sunt o persoană puternică și
plină de succes”, ”Am totul sub control”, ”întotdeauna gândesc pozitiv”.
Multe probleme pe care oamenii le aduc în discuție atunci când vin
la noi arată că părerea lor despre sine nu concordă cu realitatea. Dar
acești oameni nu se pot abține. Preferă să se convingă pe sine că le
merge prost. Nu de puține ori o astfel de atitudine conduce la depresie.
Daniel Hell, un psihiatru elvețian, explică lucrurile astfel: depresia
este adesea un strigăt de ajutor al sufletului pus în fața lipsei de
măsură a persoanei care se supraapreciază. Sufletul simte că imaginea
asta e prea mare pentru el, că nu se potrivește ființei proprii. Prin
urmare, sufletul se revoltă. Depresia este așadar o invitație la
înțelegerea faptului că trebuie să renunțăm la astfel de imagini
supraapreciative, care nu fac decât să ne ajute să cădem în negarea de
sine. O invitație care ne cere să acceptăm cine suntem cu adevărat.
În cazul depresiei simțămintele noastre se întăresc. Ne interzicem
să cedăm în fața durerii. Dar în acest fel nu reușim să o consumăm pe
toată. Rămânem în continuare la suprafața ei, lipsindu-ne astfel de o
șansă, pentru că suferința provocată de faptul că suntem așa cum suntem
ne-ar putea conduce, prin durere, dincolo de propria noastră
mediocritate, în străfundul sufletului. Acolo este un tărâm al liniștii
în care putem găsi pacea cu noi înșine. Acolo nu domnesc nici negarea de
sine, nici supraaprecierea. Acolo intrăm în contact... |
Adevăr Divin
