CAPITOLUL I
INTRODUCERE
M-am născut cu capacități
paranormale și am experimentând tehnici proprii pentru vindecarea oamenilor, cât
și a animalelor și plantelor.
În timp ce copiii de
vârsta mea se jucau cu jucării sau inventau tot felul de jocuri, eu aveam o
singură preocupare – să fac pe cineva sau ceva fericit; fie prin vindecare, fie
prin clarvedere, fie prin simple atingeri, dar care ajutau unele plante să
supraviețuiască factorilor agresivi ai mediului.
Eram preocupată de tot
ce exista în jurul meu, de la oamenii care, de cele mai multe ori, mă răsfățau
într-un mod deranjant (dar nu întâmplător) până la ultima vietate sau plăntuță,
ce consideram eu că ar avea nevoie de ajutor.
De foarte multe ori,
când bunica mea planta răsadurile în pământ mă ruga să trec cu mâinile peste
ele, pentru a fi sigură că vor prinde rădăcini. Avea cele mai frumoase legume
din sat.
De asemenea, toate
animăluțele care aveau nevoie de ajutor sub un fel sau altul erau aduse în
curtea bunicii, eu le atingeam și la scurt timp după aceea erau perfect
sănătoase.
La fel procedam și cu
oamenii, deși, de cele mai multe ori, ei îmi solicitau ajutorul mai mult pentru
capacitățile mele de clarviziune.
Astfel ajunsesem să fiu considerată
un fenomen, iar la poarta noastră poposeau mulțimi de oameni de dimineață până seara. După o astfel de zi încărcată, într-o seară când eu încă
nu împlinisem șase ani, am făcut brusc febră, însoțită de câteva picături de sânge
din nas, ce s-au intensificat pe măsură ce creștea febra, până când pur și
simplu nu mai puteau fi oprite.
Spre miezul nopții,
temperatura a început să scadă și brusc sângerarea s-a oprit.
Din acel moment, mama
mea nu m-a mai lăsat să intru în contact cu oamenii aceia ce mă căutau pentru a
obține „ceva” de la mine sau prin intermediul meu. În ciuda insistențelor, nici
mama si nici bunica mea nu au putut fi înduplecate cu privire la „serviciile”
mele, eu copilul-fenomen trebuia să am o viată la fel ca toti ceilalti copii de
vârsta mea. Și așa a fost!
Începând din acea zi,
în ciuda preocupărilor mele care nu aveau nimic în comun cu ale celorlalți
copii, capacitățile mele au început să fie dirijate spre tot ce atrăgea atenția
unui copil de șase ani. Bunica s-a ocupat intens de mine timp de câteva luni, cooptându-mă
în tot felul de activități ce mă puteau distrage din lumea nevăzută si nestiută
de nimeni.
Deși posibilitățile de
informare cu privire la un domeniu „inexistent” în societatea românească de
atunci erau zero, mama și bunica știau să explice capacitățile mele așa-zis
paranormale. Atunci când cineva îndrăznea să mai facă vreun comentariu de genul
„vindecările astea nu vin de la Dumnezeu” bunica răspundea cu un glas blând -„fetița
vindecă prin bioenergie, iar asta este lăsată numai de Dumnezeu” și astfel
închidea gurile celor dornici de a crea senzațional aruncând cu noroi în ceva ce numai de ACOLO
de SUS poate veni. Cum să creadă cineva că întunericul ar putea vreodată să facă bine oamenilor, atâta timp
cât el reprezintă doar răul?!
La toate provocările
la care a fost supusă, bunica le răspundea doar atât: ”Vă citez din Evanghelia
după Marcu: ”Duceți-vă în toată lumea și predicați Evanghelia la orice făptură!
Cine va crede și va fi botezat, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi condamnat. Și aceste semne vor însoți pe
cei ce vor crede, în NUMELE MEU vor scoate demonii; vor vorbi limbi noi; vor
lua în mână șerpi! Dacă vor bea ceva aducător de moarte, nu-i va vătăma; își
vor pune mâinile peste bolnavi și bolnavii se vor face sănătosi”.
Nu știu sigur dacă cei
ce auzeau aceste cuvinte le și puteau înțelege, însă, astea nu vin de la bunica
răspundea cu un cel puțin pe moment, se opreau din comentat.
Încet, încet iureșul
copilăriei m-a captivat total, iar dorința mea de a fi la fel ca ceilalți copii
începea să prindă contur. Rareori mai făceam câte ceva ”paranormal” și atunci
se lăsa cu pedepse din partea mamei. Faptul că toți acei copii care se temeau
de mine până într-un anumit moment, privindu-mă ca pe „ceva ciudat”, deveniseră
prietenii mei de joacă, m-a ajutat foarte mult să-mi înfrânez pornirile de a
rezolva toate problemele considerate „fără rezolvare” si mai ales de a face tot
ceea ce altii nu puteau face.
Așa am crescut,
căutând să ofer fericire ( dacă ar fi fost posibil să și primesc), iubind
necondiționat, iertând și experimentând capacitatea de a tolera și a empatiza
la infinit. În perioada adolescenței îmi spuneam tot impul că cea mai mare
frustrare a noastră este imposibilitatea de a oferi iubire cel puțin în egală
măsură pe cât primești, precum și lipsa de empatie față de ceilalți. A iubi pe
cineva necondiționat reprezintă șansa de a face bine în mod indirect. Prin
natura noastră noi, oamenii, suntem ființe sociale, la fel ca toate celelalte primate,
fără excepție. Printre cele aproape 180 de specii de primate nu există niciuna
ai cărei membri să trăiască izolați și însingurați.
Există, desigur,
oameni mai sociabili decât alții, dar persoanele asociale au tulburări de
comportament.
Este posibil ca
frustrările și dezamăgirile unor oameni să-i ducă pe aceștia spre unele stări
destul de încrâncenate, rigide , inflexibile care la rândul lor pot dezvolta
boli precum claustrofobia, depresia, atacuri de panică, anxietatea etc.
Deoarece nu au termen
de comparație vizavi de propriile percepții, apreciază eronat tot ceea ce vine
de la alții, dar și ceea ce fac ei înșiși.
Dacă vor avea
disponibilitatea de a se pune în locul altcuiva, precum și de a avea grijă de
altcineva, vor reuși să-și găsească calea de ieșire din lumea îngustă în care
s-au cufundat. A dărui înseamnă bucurie, iar în schimb vei
Pag. 2 – 7 | 
Adevăr Divin
