De ce e Darwin important

Michael Shermer, fondator al Societății Scepticilor și autor al marelui succes editorial De ce cred oamenii în bazaconii, abordează în cartea de față controversa dintre creaționism și evoluționism, încă actuală, după mai bine de un veac și jumătate de la declanșarea sa. Ofensiva ideilor creaționiste, care în perioada din urmă îmbracă haina mișcării „proiectului inteligent“, primește o replică ferma și incisivă, ce dezvăluie conținutul pseudoștiințific al argumentației, erorile logice, impostura și obiectivul politic din spatele noului adversar al teoriei evoluționiste. Pledoaria lui Shermer în favoarea ideilor darwiniste constituie un apel la rațiune și dreaptă judecată, demonstrând totodată de ce conservatorii și drept-credincioșii ar trebui să adopte teoria evoluției, ce se dovedește un teren ferm pe care poate fi ridicată o teologie solidă.
„Darwin este important nu numai pentru că teoria lui a schimbat lumea și ne-a reconfigurat poziția în natură, dar și pentru că a avansat o nouă și profundă înțelegere a biologiei și științei, care a servit generațiilor viitoare. Din cei trei titani intelectuali ai acelei epoci – Darwin, Marx și Freud –, doar Darwin este încă relevant, din simplul motiv că teoria lui a fost corectă și dovezile științifice continuă să vină în sprijinul ei și întru perfecționarea sa.“

• Michael SHERMER

Să ne gândim la evoluția celui mai bun prieten al nostru, câinele. Dat fiind că sunt atâtea rase de câini îndrăgite de multe mii de ani, te-ai putea gândi că ar exista o abundență de fosile de tranziție care să le furnizeze paleontologilor numeroase informații din care să reconstituie descendența lor evoluționistă. Dar nu e așa. De fapt, potrivit lui Jennifer A. Leonard de la Muzeul Național de Istorie Naturală din Washington, ”catalogul fosilelor care indică trecerea de la lupi la câini este destul de sărac”. Și atunci, de unde cunoaștem originea câinilor? Într-un număr din 2002 al revistei Science, Leonard și colegii ei afirmă că informațiile din ADN-ul mitocondrial (ADNmt) extras din rămășițele câinilor din preistorie ”sprijină puternic ipoteza conform căreia străvechii câini domestici americani și eurasiatici împărtășesc o obârșie comună - din lupii cenușii ai Lumii Vechi”. În același număr al revistei Science, Peter Savolainen de la Institutul Regal de Tehnologie din Stockholm și colegii săi consemnează că în catalogul fosilelor se ridică semne de întrebare ”din cauza dificultății de a face distincție între lupii mici și câinii domestici”, însă studiul lor despre variația secvenței de ADNmt la 654 de câini domestici din toată lumea ”indică originea câinelui domestic în Asia de Est, acum aproximativ 15 000 de ani”, dintr-un singur bazin genetic al lupilor. În fine, Brian Hare de la Harvard și colegii săi descriu rezultatele studiului lor în urma căruia au aflat că câinii domestici sunt mai pricepuți decât lupii la folosirea semnalelor de comunicare umane indicând locul unde e ascunsă hrana, dar că ”lupii și câinii nu se comportă diferit în cadrul unei sarcini de memorare nonsocială, excluzând posibilitatea ca câinii să-i întreacă pe lupi în privința oricărei sarcini trasate de oameni”. Prin urmare, ”aptitudinile socio-comunicaționale ale câinilor cu oamenii au fost dobândite în cursul procesului de domesticire”. Deși nu există o unică fosilă care să dovedească descendența câinilor din lupi, convergența dovezilor oferite de ”fosilele” arheologice, morfologice, genetice și comportamentale dezvăluie că strămoșul tuturor câinilor este lupul est-asiatic.
Povestea evoluției umane este dezvăluită într-un mod asemănător (deși aici avem o abundență de fosile de tranziție), așa cum se întâmplă cu toți strămoșii din istoria formelor de viață. Una dintre cele mai reușite lucrări despre convergența evoluționistă este marea operă a lui Richard Dawkins The Ancestor s Tale (Povestea strămoșilor), 673 de pagini de știință convergentă istorisită cu eleganță literară. Dawkins depistează nenumărate ”fosile de tranziție” (pe care le numește ”co-strămoși” - ”punctul de întâlnire” al ultimului strămoș comun împărtășit de o serie de specii), pornind de la Homo sapiens și ajungând până în urmă cu patru miliarde de ani, la originea înmulțirii moleculelor și apariția evoluției. Nu există un unic co-strămoș care să dovedească faptul că evoluția a avut loc, dar toți laolaltă dezvăluie povestea măreață a unui proces purtat de-a lungul timpului. Noi știm că evoluția umană a avut loc pentru că nenumărate fragmente de informații, din mii de domenii ale științei, se unesc pentru a alcătui un portret bogat în detalii al traseului vieții.
Dar convergența dovezilor e doar punctul de plecare. Metoda comparativă ne permite să deducem relațiile evoluționiste folosind informații dintr-o multitudine de domenii. Luigi Luca Cavalli-Sforza și colegii săi, de pildă, au comparat informații obținute în decursul a cincizeci de ani din genetica populațiilor, geografie, ecologie, arheologie, antropologie fizică și lingvistică pentru a urmări evoluția raselor umane. Folosind atât metoda convergenței, cât și metoda comparativă, ei au ajuns la concluzia că ”stereotipurile majore, bazate toate pe culoarea pielii, pe culoarea și forma părului, precum și pe trăsăturile faciale reflectă diferențe superficiale, care nu sunt confirmate de analiza profundă a trăsăturilor genetice mai demne de încredere”. Comparând trăsăturile de suprafață (fizice) - feno-tipul indivizilor - cu trăsăturile genetice - genotipul -, ei au reușit să distingă relațiile dintre diferitele grupuri de oameni. Extrem de interesantă a fost constatarea că trăsăturile genetice dezvăluiau ”evoluția recentă, în principal sub efectul climei...

pag. 36-37