Un eveniment ciudat a alungat în mod neașteptat monotonia existenței lui Puntsog și a familiei sale și i-a provocat lui Mipam o transformare de caracter extraordinară.
După obicei, copilul se afla în pădure; vitele pășteau, împrăștiate prin desiș. Se lăsa seara și Mipam a început să adune animalele ca să coboare spre sat. Obișnuite să se întoarcă la acea oră, vitele s-au adunat singure și s-au îndreptat spre cărarea ce ducea către casă. Atunci, băiatul a observat că lipsea taurul, care mergea în general înaintea vacilor mai lente, îngreunate de ugerul umflat. Toate căutările copilului s-au dovedit zadarnice, frumosul taur nu era de găsit. Ce să facă Mipam? Se întreba, și nu fără spaimă: tatăl lui era un om sever, știa din experiență, căci primise de la el palme zdravene și lovituri de băț. Era sigur că va fi trimis imediat înapoi în pădure să caute în continuare animalul dispărut. De mâncare, cu siguranță, nici n-ar mai fi fost vorba! Atunci, nu era mai bine să se lipsească de o bătaie și de efortul de a străbate iar drumul dintre sat și locul unde se afla acum?
Se lăsa noaptea, vacile, nerăbdătoare, mugeau încetișor și unele dintre ele începeau să coboare în vale. Hotărârea lui Mipam era luată. Mână în grabă animalele până la cărarea bine cunoscută de ele și, convins că se vor întoarce singure la grajd, urcă din nou panta muntelui.
Insignifiantul băiețel nu știa ce era frica. Poate că nu era atât bravură, cât o totală nepăsare față de pericol. Ca toți copiii din ținut, Mipam auzise povești înspăimântătoare despre demoni. Știa că existau doring tse, rongdu, tsonaglu, sonde, shide, samdongdu, că în copaci, în stânci, în izvoare trăiesc ascunse ființe dispuse să joace renghiuri pline de cruzime celor care trec prin apropiere. Aflase că printre ele sunt demoni ce iau copiii și-i vâră în găurile stâncilor, care se închid prinzându-i înăuntru. Uneori, se întâmpla ca, grăbindu-se prea tare și neducându-și treaba până la capăt, unul dintre aceștia să lase afară un picior sau capătul unei cosițe. După aceste semne înspăimântătoare îți dădeai seama că o victimă a Celui Rău fusese închisă în acel loc. Micul Mipam mai știa și că în pădure trăiesc animale feroce, care ies noaptea din vizuină și rătăcesc după pradă prin desiș. Cunoștea foarte bine pericolele la care se expuneau oamenii și animalele dacă se aventurau singure noaptea departe de locuințe, care erau înconjurate de stindarde cu formule ce apără de rele. Totuși, lui Mipam nu-i era teamă deloc.
Dar lui Mipam îi era foame; îi era mereu foame. Nici urmă de taur; de altfel, noaptea era întunecoasă, fără nicio rază de lună. N-ar fi putut să-și zărească forma mâinii dacă întindea brațul. Băiatul se împiedica de rădăcini ieșite din pământ, se zgâria în tufișurile cu spini; s-a lovit cu fruntea de o stâncă proeminentă; durerea l-a amețit; s-a lăsat să cadă la pământ și a început să plângă în hohote, pentru că îl durea tare fruntea și stomacul gol îl chinuia. După ce a plâns mult, a adormit și a trecut în altă lume, unde nu existau nici taur de găsit, nici tată Puntsog amenințător și unde nu simțea chinurile unui stomac pretențios.
Când s-a trezit, se făcuse lumină, o lumină ciudată, mai aurie, i s-a părut, decât în celelalte dimineți și care se revărsa uniform, sub copacii frunzoși, peste locurile care în mod normal ar fi trebuit să rămână în umbră. La câțiva pași de el, un leopard culcat, nemișcat, îl privea cu ochii lui mari, verzi și atenți.
O! Oare acest leopard mi-a mâncat taurul ?”, s-a întrebat Mipam când a înțeles că era treaz. Dar nu i-a trecut prin minte că putea si fie și el devorat. Și, cum leopardul era frumos, cum nu mai văzuse niciodată unul viu și știa că a sta atât de aproape de el era un lucru foarte rar, dar și pentru că era încă obosit, Mipam a rămas cnlcat, cu ochii la animalul care îl privea. pag. 26-27 |
Adevăr Divin
