Întoarcerea la Liniște

CAPITOLUL I. LINIȘTEA

Totul există în Liniște. Dincolo de aparențele sunetelor, dincolo de totalitatea zgomotelor, Liniștea este fundalul creației, care, neîncetat, e prezentă fără a pretinde nimic. liniștea nu cere, Liniștea nu condiționează, Liniștea nu așteaptă, pentru că Ea este lipsită de nevoi. Liniștea se oferă pe Sine, se dăruiește în mod necondiționat și susține, fără efort, existența sunetului. Căci în spatele sunetului se află Liniștea din care provine sunetul; în profunzimea sunetului, se află Liniștea din care s-a dezvoltat sunetul; în inima sunetului, se află Liniștea din care a pornit sunetul. Inima sunetului este locuită de Liniște, iar această Liniște se îngrijește de buna funcționare a sunetului, chiar dacă sunetul nu este conștient de ceea ce se află în inima sa. Căci Liniștea nu face zgomot și nu cere atenția sunetului - tocmai de aceea este nesfârșită.

Vocea Liniștii poate fi auzită doar în Liniște, pentru că orice sunet are pretenția de a fi interpretat – iar dacă interpretezi sunetele, devii una cu sunetele și nu te poți scufunda în Liniște. Pentru că, întotdeauna, devii Una cu ceea ce urmezi. Așadar, sunetul de-l vei urma, vei călători în aparențele peisajului și nu vei putea zări fundalul în care există peisajul. Liniștea este prezentă dincolo de sunet, în dimensiunea fără dimensiuni, în care se naște sunetul. Concentrarea pe sunet oferă o percepție de suprafață, care împiedică o conexiune conștientă cu profunzimea realității – iar dacă pierzi contactul cu Liniștea, pierzi contactul cu Tine. Nu cu persoana ta, ci cu Ceea Ce Susține Persoana Ta. Percepția aparențelor are o prezență foarte densă în rândul omenirii și, tocmai de aceea, omenirea nu conștientizează ceea ce este dincolo de aparențe și ceea ce susține prezența aparențelor. Sunetele sunt ascultate cu interes și cu atenție, însă câți dintre ascultători sunt conștienți de spațiul dintre sunete? Pauza dintre cuvinte, pauza dintre respirații, pauza dintre forme, pauza dintre pași, pauza dintre gânduri. Această pauză este un răgaz - o odihnă care are potențialul să reconecteze sunetul la Liniștea din care provine.

O lume obosită este o lume care nu se odihnește – iar o lume care nu se odihnește este o lume zgomotoasă, condusă de tendința de mișcare a sunetului. Liniștea nu este niciodată absentă. pentru că Ea nu se întrerupe și nu se fragmentează. Liniștea care precede sunetul, rămâne în spatele sunetului – chiar dacă sunetul nu știe asta. Liniștea a fost acolo, când sunetul s-a născut, Liniștea rămâne în spatele sunetului și Liniștea va fi acolo și când sunetul se va întoarce acolo de unde a plecat: din Liniște. Așadar, nicicând Liniștea nu poate fi absentă din existență – este singura prezență care nu are formă și care nu poate fi caracterizată sau explicată. Nu poți vorbi Liniștea, pentru că orice ai spune despre Ea, nu este complet adevărat, deoarece cuvintele sunt sunete, iar o formă relativă nu poate cuprinde o Prezență Absolută. Însă, deși nu poți vorbi Liniștea, poți arăta către Liniște, chiar și prin intermediul cuvintelor. Și nici măcar asta nu e complet adevărat, pentru că Liniștea nu este acolo, într-o direcție, ci este chiar Aici, Acum, precedând orice formă, orice faptă, orice cuvânt și orice gând.

Însă, câți dintre oameni se întorc în spațiul de dincolo de forme? Câți dintre oameni observă spațiul în care se întâmplă ceea ce se întâmplă? Câți dintre oameni observă fundalul unui concert? Oamenii sunt atât de preocupați de concert, încât au uitat că, înainte de începere și după terminarea concertului, este Liniște. E adevărat: niciodată nu te vei putea bucura cu adevărat de melodia sunetului, dacă nu asculți Spațiul Infinit al Liniștii. în care are loc concertul existenței.

Sunetul influențează starea de spirit, însă Liniștea susține existența Spiritului. O privirea mai profundă asupra peisajului existențial scoate la iveală prezența tăcută și smerită a Liniștii. Deși este cea mai cuprinzătoare Prezență, fiind Infinită – fiind Infinitul în Sine –, Liniștea se lipsește de cerințe și nu caută recunoaștere din partea sunetului. Iar această lipsă de atașament față de ceea ce nu este Liniște, o face liberă de dorințe și nevoi, iar această libertate îi permite să fie Eternă, fiind Eternitatea în Sine. Nu se contrazice cu nimeni, pentru că nu pretinde să aibă dreptate. Nu se întrece cu nimeni, pentru că nu pretinde să conducă. Fără râvne și pretenții. Libertate totală. Acesta este exemplul pe care Liniștea îl oferă sunetului; aceasta este chemarea Liniștii. Prin prezența Sa, Liniștea transformă zgomotul în sunet, deoarece Liniștea oferă spațiul necesar în care zgomotul se poate reașeza, pentru a reveni la starea de sunet. Zgomotul este sunet distorsionat - sunet lipsit de conștiență de Sine, iar prin „infuzia” cu Liniște, are loc o expandare a conștiinței în existența zgomotului, căci acolo unde este spațiu, nu este presiune și unde nu există presiune, există Liniște.

Liniștea nu înseamnă tăcere. Tăcerea este cuprinsă în Liniște sau tăcerea poate deveni Liniște. În clipele de tăcere, încă mai pot exista războaie interioare - aceasta nu este Liniște, căci nicio urmă de război nu poate exista în Împărăția Liniștii. Tăcerea poate ascunde un vulcan interior, care poate erupe oricând și la exterior. Tocmai de aceea este necesară această conștientizare: tăcerea are potențialul de a deveni Liniște, însă, atâta timp cât încă mai există zgomot interior (conflict interior), tăcerea nu se poate integra în Liniște, căci, în Tărâmul Liniștii, tot ceea ce nu este Liniște nu își poate susține existența. Prin conștientizarea și acceptarea Liniștii de dinaintea zgomotului, conflictul își pierde din forța de existență, iar astfel are loc transcenderea zgomotului și eliberarea de sub efectul războiului interior. Această eliberare poate veni în mod spontan, dacă privirea este păstrată constant asupra fundalului în care se întâmplă ceea ce se întâmplă. Marea majoritate a conflictelor interioare sunt cauzate de identificarea completă a oamenilor cu ceea ce conține Viața, fără a conștientiza Viața în Sine. Conținutul Vieții, nu înseamnă Viața în Sine, ci ceea ce se petrece în Viață. Identificarea cu conținutul Vieții, te face Una cu conținutul Vieții și te ține departe de Ceea Ce Ești Cu Adevărat: Viața în Sine, care se exprimă printr-o formă umană. Liniștea în Sine, care se exprimă printr-o formă de sunet. Nu ești sunetul care provine din Liniște, ești Liniștea din care provine sunetul, căci orice formă ar prinde sunetul cu care te identifici, Liniștea rămâne neschimbată. Sunetul vine și pleacă. Tu, rămâi. Prezența Ta rămâne, indiferent de diversitatea sunetelor care îți calcă pragul realității.

Încercarea de a crea Liniște, produce și mai mult zgomot, pentru că Liniștea nu poate fi creată. Liniștea există deja, liberă de orice formă de sunet sau de zgomot. Dacă încerci să creezi Liniște, astupi realitatea cu o dorință și creezi rezistență la ceea ce este, iar această rezistență determină apariția blocajelor sonore, din simplul motiv că opunere a la ceea ce este, te face prizonierul realității asupra căreia acționezi cu rezistență. În clipele de zgomot, lupta contra zgomotului nu este calea către Liniște, pentru că elementul pe care îl condamni, prosperă în realitatea ta, din simplul motiv că energia pe care tu o investești în lupta contra lui, reprezintă o hrană pentru el. Ceea ce condamni își va mări ponderea prezenței în realitatea ta, deoarece chiar tu alimentezi energetic această prezență. Prin lupta împotriva zgomotului, devii una cu lupta și devii prizonier în captivitatea zgomotului, întrucât la Liniște nu se ajunge prin război. La Liniște se ajunge prin Sine. Adică, prin Liniște. Deci, nu poți ajunge la Liniște prin zgomot. ci prin Liniște. Zgomotul există la suprafața Oceanului de Liniște. Dacă vrei să pătrunzi în Nemișcarea Oceanului, este necesar să nu te miști. Dacă vei continua să te răzvrătești, valurile de la suprafață – zgomotele – te vor prinde în dansul lor, iar astfel vei contribui la mărirea zgomotului, căci tot ceea ce se aseamănă, se adună.

Oceanul de Liniște nu poate fi creat, deoarece El există deja – de aceea, dacă încerci să îl creezi din nou, vei crea o altă versiune a oceanului – un mic lac – care te va ține departe chiar de Oceanul în Sine, căci orice creație a unui sunet relativ nu poate cuprinde Prezența Absolută în Sine. Liniștea există chiar și în clipele de durere, de confuzie, de suferință, însă, datorită faptului că oamenii se identifică total cu forma, ei nu pot transcende fonna și rămân la nivelul la care poate exista zgomotul care a pus stăpânire pe formă. Războiul creează război, pentru că o iluzie creează o iluzie și mai puternică, iar identificarea cu iluzia creează o realitate iluzorie, modelată și condusă chiar de iluzie. Când te identifici cu iluzia – cu zgomotul – atunci zgomotul trăiește prin tine și tu nu mai trăiești viața, exact așa cum este – ci trăiești viața zgomotului, exact așa cum este zgomotul. Răzvrătirea împotriva zgomotului nu face altceva decât să împuternicească autoritatea zgomotului asupra ființei tale.

Observarea zgomotului și acceptarea lui este o poartă sigură către Liniște, către Centrul Ființei Tale, către Tine. Observare și detașare față de conținutul Vieții, acceptând complet Viața în Sine. Raportarea la conținut înseamnă identificarea cu temporarul, iar identificarea cu temporarul înseamnă identificarea cu sunetul și separarea inconștientă de Liniște - de Ceea Ce Ești Cu Adevărat, pentru că, da, nu ești ceea ce conține Viața, ești Viața în Sine, exprimată printr-o formă umană. Iar Viața și Liniștea, Una sunt. Viața există în Liniște, iar Liniștea există în Viață, iar amândouă există întruchipate într-Una.

Cel ce se identifică total cu sunetul – cu forma – să mediteze la acest adevăr: înainte de sunet, a fost Liniște; când sunetul se va consuma, va rămâne Liniștea, care a fost mereu în fundalul sunetului. Când forma s-a născut, a fost tăcută. De ce oare? Pentru că tocmai venise din Liniște. Pe măsură ce pășește prin tărâmul sunetului, forma începe să învețe limbajul sunetului și uită de unde provine, ajungând să se identifice complet cu tărâmul sunetului, tărâm pe care pășește doar în vizită. Această raportare exclusivă la sunet, îi creează formei o amnezie temporară, care o desparte, fictiv, de Liniștea din care provine. De ce? Pentru că privirea formei este direcționată exclusiv pe formele de sunet și pe mișcările acestora. Iar lumea sunetului – a formelor – nu este permanentă, ci e supusă mereu schimbării. Iar ca rezultat al raportării la sunetul exterior, atunci când sunetul se va consuma, forma va suferi, deoarece va pierde existența respectivului sunet.

Durerea apare când îți este luat ceva ce tu crezi că ai, însă ... nu ai nimic, pentru că nu ești un sac în care să pui conținut - ești Însăși Viața care se exprimă prin conținut. Atașarea de o formă a conținutului, atrage suferința, pentru că orice formă se naște, se schimbă și se dizolvă. Orice sunet răsare din Oceanul de Liniște, călătorește la suprafața Oceanului de Liniște, după care se întoarce în Oceanul de Liniște. La naștere, forma este tăcută; pe parcursul vieții. forma vorbește limbajul sunetului, iar la dizolvarea formei, se așterne iarăși tăcerea, care anunță Liniștea.

Printre prezențele finite ale formelor, se poate zări Prezența Infinită a Liniștii. Câți dintre oameni au ochi pentru spațiul dintre forme? Câți dintre oameni sunt conștienți de Nevăzutul dintre două forme văzute? Câți dintre oameni sunt atenți la ceea ce a existat înaintea Universului? Câți dintre oameni zăresc Nemanifestatul din care provine manifestatul? Câți dintre oameni își odihnesc privirea în Oceanul Liniștii? Deși Nemișcarea a creat mișcarea, Nemișcarea nu stăpânește mișcarea. Deși Nevăzutul a creat văzutul, Nevăzutul nu îi impune nimic

Pag. 10 – 15