Mai avem de muncă pentru a putea înțelege pe deplin contribuția lacrimilor la percepția tristeții și a altor stări emoționale, inclusiv a stărilor intermediare. Spre exemplu, ne fac oare lacrimile să părem, nu doar mai triști, ci și mai doritori de afecțiune, mai neajutorați, mai frustrați sau mai neputincioși? Amplifică ele oare o expresie emoțională percepută, adaugă un mesaj unic sau contribuie cu o nuanță subtilă interpretată ca sinceritate sau melancolie? Exprimă oare lacrimile un amestec de emoții, precum furia și neputința? Un chip fericit cu lacrimi pare mai mult sau mai puțin voios sau să fie oare o cale de mijloc, poate o expresie de tipul ”dulce-amărui”? Să fie oare lacrima un semn de exclamare secretor ca¬re conferă tărie oricărei expresii? Sunt lacrimile mai evidente sau mai potente din punct de vedere emoțional pe o piele mai închisă decât pe una mai deschisă? Influențează oare rasa, sexul sau vârsta unui chip înlăcrimat gradul de tristețe sau de alte emoții pe care le exprimă? (Studiul curent nu a detectat nicio diferență între evaluările făcute de femei și bărbați maturi sau de către subiecți de sexe diferite.) Există oare interacțiuni între rasă, sex și vârsta expeditorului și destinatarului semnalelor înlăcrimate, cum ar fi, de pildă, faptul că femeile par mai triste decât bărbații, copiii mai triști decât adulții sau indivizii aparținând aceleiași rase par mai triști decît indivizii de rase diferite?
Concluzia mea despre lacrimi ca stimul emoțional a primit o confirmare neprevăzută din partea unei studente participante la o întrunire științifică la care am prezentat întâia oară acest studiu. Aceasta mi-a spus că în trecut o afecțiune medicală o privase de capacitatea de a lăcrima și de a-și exprima limpede emoțiile. In lipsa ochilor și a obrajilor înlăcrimați, familia și prietenii ei nu-i puteau înțelege episoadele ocazionale de tristețe, și era forțată să le explice, cu vocea tremurândă, motivele frământărilor sale. Expresiile faciale care-i rămăseseră disponibile erau adesea insuficiente. îi lipsea semnalul neintenționat, puternic și informativ al lacrimilor, prezent înainte de a se îmbolnăvi. Povestea ei era convingătoare și m-a determinat să fac un plan de cercetare despre efectul sindromul ochilor uscați asupra comunicării emoționale.
Incapacitatea de a lăcrima ca răspuns la anumite emoții îi afectează de asemenea și pe anumiți pacienți depresivi care sunt tratați cu inhibitori ai recaptării serotoninei (SSRI), care îmbunătățesc rapid simptomele plânsului excesiv și nepotrivit. O pacientă, o persoană emotivă, era afectată de faptul că nu mai putea plânge la biserică sau în timp ce viziona filme. O alta nu mai putea plânge la filme sau în timpul certurilor cu soțul ei; pe lângă acest lucru, singura schimbare pe care a mai suferit-o din punct de vedere al receptivității emoționale a fost incapacitatea ei de a avea orgasm. O a treia pacientă s-a plâns de neputința ei de a obține o alinare emoțională. Deoarece nu putea să jelească moartea câinelui său, și-a întrerupt tratamentul și o zi mai târziu a reușit să plângă la gândul animalului pierdut. Ea și-a reluat apoi tratamentul și lăcrimarea a dispărut din nou.
Indivizii la care glandele lacrimale nu au funcționat niciodată sau care nu mai pot plânge în urma unor boli sau tratamente medicamentoase reprezintă ”un experiment natural” unic, ocazia de a ne folosi de o stare indusă în mod natural pentru a testa o chestiune de bază despre rolul lacrimilor în comunicarea emoțională. Persoanele care suferă de sindromul ochilor uscați, în special dacă sunt foarte emotivi, pot împărtăși experiențele studentei de la întrunirea științifică și ale pacienților cu tulburări psihice. Această problemă rămâne deschisă întrucât se găsește la intersecția disciplinelor. Oftalmologii se concentrează probabil asupra problemelor imediate de lipsă a secreției glandelor lacrimale, iar probabil pacienții nu se plâng de ceea ce presupun a fi o mică problemă psihologică fără vreo importanță medicală majoră. Psihiatrii se preocupă mai curând să stopeze episoadele patologice de plâns decât să înțeleagă consecințele unui asemenea fenomen. Nu e deloc surprinzător că acei cercetători ai emoțiilor care au neglijat efectele lăcrimării la subiecții normali se ocupă de oprirea lor în cazul tratamentelor pentru sindromul ochilor uscați.
Acum că ați luat în considerare o viață fără lacrimi, gândiți-vă că așa v-ați născut. Spre deosebire de plânsul cu voce tare, lăcrimarea emoțională apare abia la câteva săptămâni de la naștere. Și acesta este un lucru important. Deși această întârziere evolutivă... pag. 89-90
|
Adevăr Divin
