Și această ”formă” se va realiza puțin câte puțin, pe calea interioară care nu se sfârșește niciodată. Forma de viață, din seria de evoluție, care se constituie la început de tot este predominat consecința confruntării cu condițiile noastre de existență. In confruntarea cu ele, omul încearcă să se impună, și pe cât posibil fără suferință, fixându-se într-o ”formă” care se va adapta șanselor, primejdiilor și cerințelor lumii. De fiecare dată când viața unui copil se desfășoară în condițiile descurajante ale unei neînțelegeri zdrobitoare sau ale unei lipse de iubire, situații ce îl închid în sine, el răspunde constituindu-și o formă de adaptare ce protejează eul natural dar care, de asemenea, blochează evoluția Ființei autentice individuale. Cu cât forma de adaptare se întărește, cu atât omul nu se mai încrede decât în posibilitățile și în posesiunile lui, în ceea ce are, ceea ce știe, ceea ce poate. Crește dependența lui de lume și, totodată, pericolul solitudinii și izolării. Dacă omul redescoperă rădăcina viguroasă a Ființei lui autentice, el devine, prin conștientizarea forței și a valorii sale, din nou independent de lume, rămânând în același timp reunit cu această lume în Ființa lui. Căci, în forma provenită din Ființă, FIINȚA supra-existențială este mereu prezentă, Ea care pătrunde și leagă tot ceea ce există. De aceea, ceva unificator emană din omul care este acolo conform Ființei lui, chiar și atunci când prezența lui reprezintă, pentru cei care îl întâlnesc, conștiința cu exigențele ei. Căci în adâncul fiecărui om zace dorința și speranța, nu doar să fie văzut în imaginea lui cea mai bună, ci efectiv să o realizeze în afară cu toate puterile lui, oricare ar fi circumstanțele care ar putea scuza o atitudine falsă, oricare ar fi, de asemenea, exigențele pe care le implică această acceptare și angajare; aspirația la această realizare a Ființei rămâne mereu, în pofida a orice, mai puternică și mai profundă decât dorința unei scuze pentru eșecurile noastre. Din momentul în care omul ia cunoștință de imaginea lui esențială și percepe apelul la realizarea sinelui, problema care se pune pentru el va fi aceea de a urma acest apel. Nu este suficient ca el să audă apelul; trebuie să sesizeze impulsul care îl sesizează prin Ființa lui și să-i răspundă. Trebuie să dizolve voința proprie a eului al cărui centru este lumea și, în schimb, trebuie să vegheze la ceea ce vine din ”fond”, să accepte și să ia această solicitare în responsabilitatea reală a propriei sale voințe. Este fals așadar să se spună că omul care ascultă de Ființa lui autentică abdică de la libertatea și voința lui. Dimpotrivă, numai subordonând eul existențial exigențelor Ființei esențiale, dobândește omul în raport cu lumea acea libertate care este apanajul lui. Voința existențială nu devine rodnică și salvatoare decât atunci când nu mai este în slujba dorințelor micului eu...
pag. 134-135
|
Adevăr Divin
