Antrenamentul Zeiței Luptătoare

– ANA FORREST, autoarea bestsellerului Remediul aprig
și fondatoarea organizației Forrest Yoga

Calea ce conduce către Zeița Luptătoare din interiorul tău

Cuvânt Înainte de don Miguel Ruiz

Prefață

Introducere

Explicarea termenilor cheie

Epilog

Mulțumiri

Lecturi recomandate

Resurse

Despre autoare

Explicarea termenilor cheie

Înainte de a ne începe călătoria, aș dori să îți explic o serie de concepte cheie pe care le vei găsi pe parcursul acestei cărți, cu o semnificație mai specifică în contextul de față decât cea generală.

Atașament – Ori de câte ori avem o așteptare sau o dorință legată de felul în care ar trebui să evolueze alte persoane, situații și evenimente, putem vorbi de un atașament. Atunci când suntem foarte atașați, noi ne cramponăm de un aspect din lumea exterioară pentru a ne simți în siguranță. Cu cât așteptarea este mai puternică, cu atât mai profund este atașamentul nostru și cu atât mai mult ajungem să suferim atunci când dorința nu ne este îndeplinită. Oamenii se atașează în mod natural de ceea ce le place: alți oameni, casele sau animalele lor de companie, dar și de aspectele care le definesc prețuirea de sine: tinerețea, slujba sau inteligența. Pe măsură ce începem să găsim în interiorul nostru mai multă stabilitate și pace, atașamentele exterioare încep să se rupă și să dispară, iar noi ne umplem cu mai multă iubire necondiționată și acceptare. Temerile noastre încep să dispară, chiar dacă trecem printr-o perioadă de schimbări intense.

Domesticire – În contextul acestei cărți, ideea de domesticire se referă la perspectiva toltecă a faptului că noi suntem condiționați de societatea în care trăim.

Așa am fost învățate să ne comportăm pentru a ne integra în comunitate, de regulă cu ajutorul răsplății acceptării și al pedepsei refuzului iubirii. Deși domesticirea este importantă pentru a învăța și respecta regulile societății în care ne-am născut, de multe ori ea creează o diviziune între cei care suntem cu adevărat și cei care ar trebui să fim (conform criteriilor societății). Dacă optăm pentru a fi așa cum își doresc ceilalți, noi sfârșim prin a fi nemulțumiți de viața noastră, căci nu mai trăim la unison cu autenticitatea noastră, ci ca o turmă domesticită.

Legăminte – Ori de câte ori spunem „da” unei convingeri sau unui mod de a fi, chiar dacă facem acest lucru inconștient, noi facem un legământ. Legămintele ne pot servi, de pildă atunci când facem legământul de a nu mai consuma alimente care îi displac corpului nostru sau ne pot face rău, de pildă atunci când acceptăm opiniile eronate ale altor oameni, considerându- le realități (două dintre cele mai comune exemple de acest fel sunt rasismul și sexismul). Un alt exemplu de legământ inconștient este faptul că nu cântăm și nu dansăm pentru că nici părinții noștri nu au făcut-o (sau poate chiar ne-au domesticit, învățându-ne că muzica și dansul sunt ceva rău). Dacă devenim conștienți de legămintele noastre, noi le putem susține pe cele care ne slujesc cu adevărat și le putem elimina pe celelalte.

Spiritualitatea care are în centrul ei Zeița Pământ – Religia se bazează de regulă pe o scriptură și pe o structură, pe un loc de refugiu sub forma unei clădiri și pe o comunitate care se adună laolaltă pentru a celebra învățăturile unui profet sau o anumită cultură. Spiritualitatea este o conexiune personală conștientă cu divinitatea, care diferă de la om la om. Orice formă de spiritualitate consideră că planeta Pământ, elementele (aerul, focul, apa și pământul) și ciclurile vieții sunt sacre, și îl privește pe „Dumnezeu” nu ca pe o ființă exterioară nouă, ci ca pe o forță creatoare imanentă în tot ceea ce există. Spiritualitatea care are în centrul ei Zeița se bazează și se inspiră din reflectarea aspectelor feminine ale divinității, putând lua forma zeiței compasiunii Kuan Yin din China, a Fecioarei Maria din Europa sau a Fecioarei din Guadalupe (Mexic), dar și a distrugătoarei feroce a iluziilor Kali din India sau Hecate din Europa.

Majoritatea tradițiilor Zeiței din lume nu exclud principiul masculin, dar se raportează preponderent la principiul divin al Mamei care își iubește necondiționat toți copiii, deopotrivă cei de sex masculin și cei de sex feminin. Iată ce scrie autoarea Riane Eisler în cartea sa, Potirul și lama:

Descoperirile de la Catal Huyuk și din alte

situri neolitice indică faptul că în aceste societăți

în care femeile erau preotese și meșteșugare,

ele nu se subordonau bărbaților. Deși

fuziunea sacră dintre bărbat și femeie era un

mister religios important, puterile care creează

și guvernează Universul erau ilustrate de

regulă sub forma unei zeițe, nu a unui zeu.

Șamanismul european – Spiritualitatea precreștină care are în centrul ei Zeița Pământ a înflorit în actualele Insule Britanice și pe continentul european. Șamanismul este un fenomen global care a precedat marilor religii din lume, fiind o practică a revelației directe și a vindecării prin comuniunea cu natura. Sandra Ingerman, autoarea multor cărți, printre care Regenerarea sufletului și Dorința de vânt: reflecții celtice despre natură și suflet, scrie:

„Șamanismul ne învață că tot ceea ce există

este viu și are un spirit. Șamanii descriu o

rețea a vieții care conectează toate formele de

viață și toate spiritele care trăiesc în interiorul

lor. Tot ce există pe Pământ este interconectat,

iar convingerea că suntem forme de viață

separate de Pământ, de stele, de vânt etc.,

este doar o iluzie. Rolul șamanului în cadrul

comunității este să mențină armonia și echilibrul

între umanitatea și forțele naturii.”

Șamanismul european onorează cele patru elemente (aerul, focul, apa și pământul), ciclurile anotimpurilor și vieții, iar în unele tradiții și tripla Zeiță: fecioara, mama și bătrâna înțeleaptă.

Toltecii și filozofia toltecă – Toltecii au fost un grup de nativi americani care s-au adunat cu peste o mie de ani în urmă în sudul și în centrul Mexicului pentru a studia percepția. Ei sunt cei care au construit piramidele de la Teotihuacan. După ce Mexicul a fost cucerit de spanioli, învățăturile toltece au continuat să fie propagate în secret, pe cale orală. Primele învățături toltece care au fost dezvăluite publicului larg au fost cele ale lui don Juan, publicate de antropologul Carlos Castaneda. Numeroasele cărți ale acestuia, printre care se numără Călătorie la Ixtlan și Povești ale puterii, au inspirat mii de oameni să înceapă să încorporeze înțelepciunea toltecă în viața lor. Autorul și maestrul don Miguel Ruiz a creat o audiență și mai largă pentru înțelepciunea toltecă prin bestsellerurile sale Cele patru legăminte și Arta de a iubi. În aceasta din urmă el scrie: „Cunoașterea toltecă s-a născut din aceeași unitate esențială a adevărului ca și celelalte tradiții ezoterice sacre din lume. Deși nu este o religie, ea îi onorează pe toții maeștrii spirituali care au predat vreodată pe Pământ. Deși vorbește despre spirit, ea este descrisă pe bună dreptate ca un mod de viață, diferit de altele prin faptul că oferă accesul la fericire și la iubire. Cuvântul toltec înseamnă „artist al spiritului”.

1

LECȚIA NUMÃRUL UNU

Ia-ți un angajament față de tine însăți

Nu renunța niciodată.

Nu te da bătută.

Nu renunța să continui să încerci.

Nu renunța la principiile tale pentru un câștig minor.

Chiar dacă te rătăcești pentru o scurtă clipă și cazi, ridică-te, scutură-te de praf, spune o rugăciune și ia-o de la început, revenind pe cărarea ta.

Dar nu renunța niciodată.

– Richelle E. Goodrich

Majoritatea femeilor știu totul despre angajament. Noi ne angajăm să ne ascundem sau să ne exagerăm defectele, să îi facem pe alții să se simtă confortabil sau fericiți pe socoteala fericirii și confortului nostru, să susținem visele altora pe socoteala viselor noastre și/sau să ne criticăm pe noi înșine (și pe alții) cu orice prilej. Noi ne luăm un angajament față de imaginea cu care ne identificăm (ceea ce credem că ar trebui să fim), și nu față de ceea ce suntem în realitate. Ne angajăm să ne privim prin ochii altora, să ne evaluăm valoarea în funcție de acceptarea lor, și uităm să ne privim în față propria frumusețe și putere. Ne angajăm să fim mai degrabă amabile decât autentice, sau să avem dreptate, nu să părem vulnerabile. Când oamenii din viața noastră nu se comportă așa cum ne așteptăm noi, ne bosumflăm și ne lamentăm, sau și mai rău, ne răzbunăm. Ne justificăm izbucnirile emoționale și comportamentele inadecvate în funcție de acțiunile celorlalți, și astfel acționăm adeseori la fel ca persoanele care ne-au enervat. Atunci când îi dăm altcuiva puterea de a ne controla butoanele emoționale, noi devenim sclavii săi, adeseori fără să ne dăm seama de acest lucru. Din păcate, noi suntem cei care suferim, nu celălalt.

Prima noastră lecție despre Zeița Luptătoare, „Ia-ți un angajament față de tine însăți”, își propune să astupe decalajul dintre respingerea de sine și acceptarea reală, dintre gândire și existență, dintre dorință și devenire.

Acest angajament față de sine ne învață că nu există nicio comoară ascunsă și niciun mântuitor în afara noastră. Noi suntem comoara pe care am căutat-o dintotdeauna. Cu alte cuvinte, noi suntem cel pe care l-am acceptat atâta vreme (salvatorul nostru).

Dacă vei accepta această idee și te vei angaja față de tine însăți, tu vei activa puterea Zeiței Luptătoare din tine. Atunci când cuvintele, gândurile și acțiunile tale conduc la abuz și la judecată de sine, tu îți folosești practic imensa putere împotriva ta. Acest tip de negare emoțională, mentală și fizică poate lua multe forme: poți spune da deși ceea ce vrei să spui de fapt este nu; poți rămâne într-o relație care nu te satisface; poți emite gânduri și sentimente care te secătuiesc de energie și de entuziasm; poți consuma alimente care nu îi plac corpului tău.

Angajamentul față de Zeița Luptătoare din interiorul tău este începutul unei călătorii care va dura o viață și care te va ajuta să duci o viață autentică.

Personal, pe măsură ce m-am străduit să renunț la vechile obiceiuri de gen: „Trebuie să mă asigur că toată lumea mă simpatizează” sau „Trebuie să fiu mântuită”, am constatat cu uimire cât de adânci au fost rădăcinile acestor tipare în ființa mea. Merg pe această cale de peste 20 de ani, dar viața continuă să îmi ofere schimbări neașteptate. Fiecare din acestea reprezintă o invitație să privesc în interiorul meu și să renunț la acele lucruri care nu mă ajută să avansez pe calea mea. La fel ca foile unei cepe, există întotdeauna altele de decojit, și fiecare nouă coajă la care renunț este însoțită adeseori de multe lacrimi. Dar ori de câte ori sunt dispusă să privesc în interiorul meu, sfârșesc prin a fi recunoscătoare pentru fiecare experiență trăită, pentru fiecare obstacol, pentru fiecare lecție învățată. Într-adevăr, eu am învățat să mă folosesc de tot ce apare în câmpul conștiinței mele ca de un instrument pentru a descoperi cine sunt cu adevărat.

Secretul angajamentului luat față de sine este simplu: învață să te iubești în totalitate așa cum ești, inclusiv cu defectele tale. Acest angajament este direct proporțional cu măsura în care reușești să te eliberezi de trecut și de ideile de care încă te mai cramponezi, cum că ar „trebui” să fii diferită de ceea ce ești în momentul prezent. Vindecarea cea mai profundă se produce atunci când învățăm să fim cea mai bună prietenă a noastră, cea mai bună tovarășă și susținătoare.

Spre exemplu, anul în care mi-a fost publicată cartea Calea toltecă a transformării a fost un moment de cotitură în viața mea, arătându-mi pentru prima dată ce înseamnă cu adevărat angajamentul față de sine. Chiar în săptămâna în care mi-a apărut cartea, soțul și partenerul meu de afaceri și de seminar s-a mutat în Colorado, părăsindu-mă. M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi dat o carte minunată de 160 de pagini după luni de muncă asiduă, după care mi-ar fi tăiat un picior. Nu știam cum să opresc hemoragia, cum să pun în aplicare învățăturile din propria mea carte și cum să îmi susțin afacerea și comunitatea în condițiile în care simțeam o jale atât de mare din cauza pierderii suferite.

Din fericire, cartea pe care tocmai o scrisesem mi-a devenit ghid spiritual și mi-a reamintit pașii pe care trebuia să îi fac pentru a mă elibera. Trebuia să recunosc că am scris cartea perfectă la momentul oportun. Ce nu-mi dădusem seama atunci când am scris-o a fost că am făcut acest lucru pentru mine însămi. În timp ce reciteam primele paragrafe din exemplarul pe care tocmai îl primisem de la tipografie din Calea toltecă a transformării am râs, am plâns și am înjurat în același timp.

Iată ce scrisesem în introducere:

Ți s-a întâmplat vreodată ca întreaga ta

lume să se răstoarne cu susul în jos într-o singură

clipă?

Să încerci fără prea mult succes să te adaptezi

la o schimbare majoră din viața ta?

Sau invers, să îți dorești ca un aspect

major din viața ta să se schimbe?

Încarnarea într-un corp fizic reprezintă o

invitație continuă de a te adapta la schimbare,

indiferent dacă aceasta ți se pare fericită sau

înspăimântătoare. De la primul dinte căzut în

copilărie la prima despărțire din adolescență

care îți rupe inima, de la plecarea de acasă a

unui copil care a absolvit liceul la pierderea

unui prieten, de la începerea unei slujbe noi la

adaptarea la o boală cronică, viața continuă

să curgă și să îți modifice peisajul conștiinței,

uneori mai lin, iar alteori mai abrupt.

Felul în care te adaptezi la schimbările din

viața ta poate face o mare diferență: tu poți trăi

tot timpul într-o stare de teamă și de conflict,

sau în credință și acceptare. Ori de câte ori te

împotrivești schimbării, tu ai de suferit. Acest

adevăr simplu este de nezdruncinat. Ori de câte

ori accepți o schimbare, tu te deschizi în fața

creativității, tuturor posibilităților și vindecării.

Schimbarea este inevitabilă, dar transformarea

se produce numai printr-o alegere

conștientă. Chiar dacă nu deții întotdeauna

controlul asupra momentului și modalității

în care se produc schimbările în viața ta, tu

îți poți alege propriile reacții în fața schimbărilor.

Atunci când te deschizi în fața lor, nu le

ignori și nu le opui rezistență, tu îți reclami

practic libertatea personală. Pășești astfel pe

o cale a transformării și renunți la statutul de

victimă a schimbării, asumându-ți-l pe cel de

cocreator alături de schimbare.

La naiba, m-am gândit. Universul tocmai mi-a dat încă o ocazie de „a face ceea ce îi învăț pe alții să facă”, și încă una de excepție!

Am rămas astfel suspinând în bucătărie de dorul iubitului și prietenului meu. Casa mi se părea pustie, ca și cum orice confort și orice bucurie din ea ar fi dispărut. Oscilam între o stare de șoc asemănătoare unei insule pustii și o durere oceanică în care simțeam că mă înec.

Subit, mintea mi s-a limpezit și în ea a apărut o luminiță comparabilă cu o stea apărută la orizont dincolo de norii întunecați ai emoțiilor mele. M-am trezit spunând: „De fapt, ce îți lipsește după plecarea lui?”

Am reușit astfel să mă eliberez de toate poveștile mele care îmi alimentau tristețea și să mă focalizez asupra acestei întrebări simple: ce îmi lipsea după plecarea lui?

Prin minte mi-au trecut instantaneu zeci de imagini și de sentimente asociate cu cei zece ani în care am trăit, am lucrat și am predat împreună. Lucrul care îmi lipsea cel mai mult în acel moment era prezența lui liniștită, plină de calm și de iubire.

Am realizat imediat că aveam de ales între două opțiuni: puteam pierde ani întregi jelind după un om care nu mai exista în viața mea sau puteam face un nou angajament față de Zeița Luptătoare din mine.

Dat fiind că valurile durerii amenințau să mă tragă din nou la fund, am optat pentru a-mi recupera puterea Zeiței Luptătoare.

„Bine, scumpo, mi-am spus cu voce tare, ce ai de gând să faci pentru a readuce ceea ce îți lipsește – starea de liniște, de pace și de iubire – înapoi în viața ta? Cum poți crea singură această stare pentru tine însăți?”

Privind în jur, am zâmbit. Știam că era timpul să nu mai caut în afara mea starea de liniște, de calm și de iubire, ci să mă angajez să o cultiv în mod creativ

pag. XXXiii – 7