Poporul nemuritorilor a avut un alt nume – cel de dac. Herodot scrie în privința acestora: „Se credeau nemuritori și cugetau că nici ei, nici cei mai îndepărtați urmași ai lor nu vor muri.“
Fiecare dac ducea pe pământ o luptă plină de încrâncenare; existența oricărei ființe umane este o luptă asemănătoare. însă, luptând, dacul nu căuta să-și câștige doar pâinea ori să-și apere viața. Nu lupta nici pentru cuceriri ori bogății, așa cum fac aproape toți oamenii.
Dacă dacii luptau pe parcursul întregii lor vieți pământești, faceau aceasta mai degrabă pentru a nu pierde veșnicia. Scopul lor pe pământ era veșnicia.
Unui asemenea popor, alcătuit doar din oameni îndrăgostiți cu pasiune de veșnicie, merită să-i fie consacrată o biografie amplă, cu atât mai mult cu cât o astfel de biografie nu există.
Nu este însă totul: dacii sunt strămoșii poporului meu, propriii mei strămoși. În afară de aceasta, eu mă aflu în exil. Un om care trăiește în exil este un om care și-a pierdut poporul, așa cum și eu mi-am pierdut poporul.
1 Herodot, IV, 94-95.
În străfundul minelor Daciei, creștinii aduși de la Roma și din întreg Imperiul Roman, cu ochii smulși, cu picioarele rupte, însemnați cu fierul roșu, înfometați, înlănțuiți – cetățeni romani, cei mai buni ai lor, singurii buni printre romani –, au făcut să se înalțe credința creștină la suprafață, așa cum se înalță grâul din semințele ascunse în pământ. Credința din aceste mine, unde putrezeau creștinii, a acoperit Dacia întreagă. O mare de rugăciuni, de nădejde; rugăciuni latine către Iisus, către Părintele ceresc, Părintele Care era deasupra Daciei. Aceste rugăciuni latine, care se ridicau din mine, nu au putut fi stăvilite de cineva. Veneau din străfunduri, având rădăcini nespus de adânci.
În ultima clipă a istoriei sale, Dacia a primit confirmarea, prin acești coloniști creștini, că nu doar dacii, ci toți oamenii sunt nemuritori. Ceea ce credeau ei era adevărat. Nu se înșelaseră; noii veniți le confirmau existența vieții veșnice de dincolo de moarte. Dacii au părăsit astfel pământul, asigurați, o dată în plus, că erau nemuritori – că nici ei, nici urmașii lor nu vor muri în veci.
• Constantin Virgil Gheorghiu
|
Adevăr Divin
