Trec câteva ore, travaliul își urmează cursul firesc. Binecuvântez șosetele de schi pe care le-am adus cu mine. Inima bebelușului nostru se liniștește puțin, nu sufăr propriu-zis de pe urma contracțiilor, dar le simt, epidurala este bine dozată. Colul este în sfârșit dilatat, dar capul încă nu se vede. „Într-o oră vedem dacă bebelușul pornește și, indiferent ce se întâmplă, acționăm.“ Folosesc ce am învățat la cursul de haptonomie ca să fiu alături de fiica mea în proporție de 200% și să o ajut să coboare. Mă concentrez, nu mi-e teamă. Nu simt nici teamă, nici durere. Dacă mi s-ar fi spus asta, nu aș fi crezut niciodată.
A trecut o oră, fără îndoială, căci Emilie revine și ne spune: „Gata, acționăm. Vă examinez?“ Abia apucă să se aplece și ne spune: „Bravo! Capul este aici, putem începe, o văd! Are foarte mult păr!“ Aha, are păr. Este aici. A sosit. Există cu adevărat. Simt un elan imens de iubire, de furie, de nerăbdare să reușesc. „Împingeți la contracții, da? Vi le indic, dacă le simțiți prea puțin.“ Mă prind de bare, cu toate forțele mele. Nu sunt sigură că simt contracțiile cum trebuie, o ascult pe Emilie care mi le indică, strâng mâna lui Julien, care se află lângă mine acum, vreau ca el să fie mândru de mine. „Haideți!“ împing cu toate forțele, vreau să iasă, vreau să văd cu ochii mei că este bine, vreau să o ating. „Respirați puțin, totuși!“ „Ah, eu când mi se spune să împing, împing!“ „E bine, vă descurcați de minune!“ Mă simt tare, puternică, îmi iau revanșa. Poate că nu eu am declanșat travaliul, dar sigur eu nasc. Haideți aproape am terminat, încă o dată și iese! Deja? Împing a patra oara, cat pot de tare. „Nu mai împingeți este de-ajuns, iese. Vreți să o scoateți?“ „Da!“ Emilie mă ghidează, văd capul fiicei mele, o prind, o strâng, o scot. Mă simt ca pe altă urne, plâng, aud cum spun: „Fiica mea! E fetița mea!“
O strâng și plâng, am mințit, mi-a fost frică, m-am mințit ca să-mi fac bine treaba, am fost îngrozită să nu pierd acest copil pe care îl strâng acum în brațe, în timp ce Julien stă lângă mine, neclintit, ca lovit de trăsnet, ca o statuie, ca și cum ar fi înțeles brusc ceea ce eu tot procesez de nouă luni. Trebuie să o ia deja, lichidul era colorat, înseamnă că există un risc de infecție. „Du-te, iubitule, mergi cu ea, nu o lăsa singură, eu sunt bine.“ Mai rămâne nemișcat câteva secunde, ca și cum nu m-ar înțelege, apoi își dă seama, mă privește. „Ești cu adevărat foarte tare.“ Este impresionat, l-am impresionat și citesc în ochii lui că este mândru, eu care nă temeam mai mult decât de orice altceva ca el să mă vadă în starea asta, murdară, plină de sânge, nici o secundă nu-mi imaginasem că m-ar putea iubi și mai mult. Fiica mea s-a născut, iese din încăpere în brațele unei străine, și tatăl ei o veghează.
pag. 210 – 211
|
Adevăr Divin
