Râsul

Eseu asupra semnificației comicului

Autor:

Autor: Henry Bergson

Editura:

Editura: All

Colecția:

Volumul de față cuprinde trei eseuri ale autorului francez despre „râsul provocat în mod special de către comic”. Acestea au la bază ideile următoare: comicul este uman, râsul are nevoie de o detașare emoțională față de obiectul / subiectul vizat, râsul are o funcție socială.

Râsul. Eseu asupra semnificației comicului

12.90 9.68 RON (Stoc 0)

Indisponibil

0 review-uri

Detalii:

Autorul explorează diferite ipostaze ale comicului în artă sau în viața de zi cu zi în funcție de cauza care a produs efectul respectiv. Un om care se împiedică și cade poate stârni râsul trecătorilor. În această situație comicul survine ca urmare a rigidității mecanice a personajului care a căzut pentru nu a putut evita un obstacol. Și o diformitate poate stârni râsul, însa una care poate fi imitată de o persoană care nu are acea diformitate. Există și un comic al mișcărilor, de exemplu, gesturile unui orator. În cel de-al doilea capitol, autorul analizează altă două categorii: comicul de situație și pe cel de limbaj. În fine, al treilea capitol este consacrat comicului de caracter. Anexa de la sfârșitul lucrării curprinde o scurtă discuție despre definițiile comicului, dar și despre metoda utilizată de autor în cele trei capitole.

Comicul ține de această dimensiune a persoanei prin care se seamănă cu un lucru, acest aspect al evenimentelor umane care imită prin rigiditatea sa de un fel cu totul special, mecanismul pur și simplu, automatismul, de fapt mișcarea fără viață. El exprimă, așadar, o imperfecțiune individuală sau colectivă care necesită o corecție imediată. Râsul este însăși această corecție. Râsul este un anumit tip de gest social care subliniază și reprimă o distragere specială a oamenilor și evenimentelor.

Vezi mai mult ▷

Fragment:

Capitolul 1
Despre comic în general.
Comicul formelor și comicul mișcărilor.
Forța de expansiune a comicului

Ce înseamnă râsul ? Ce se află la baza rizibilului ? Ce credem că le este comun grimasei măscăriciului, jocului de cuvinte, quiproquoului de vodevil și scenei de comedie fină ? Ce tip de distilare ne va oferi esența, întotdeauna aceeași, de la care atâtea feluri de producții și-;au împrumutat aroma indiscretă sau parfumul delicat ? Cei mai mari gânditori, de la Aristotel încoace, s-;au ocupat de această măruntă problemă, care se sustrage mereu efortului de a o cunoaște, care alunecă, ne scapă, se redresează, constituind o impertinentă sfidare la adresa speculației filosofice.

Scuza noastră pentru a fi abordat, la rându-;ne, această problemă este aceea că nu avem în vedere să închidem fantezia comică într-;o definiție. Noi vedem în ea, mai presus de toate, ceva care ține de viu. O vom trata indiferent cât ar fi de lejeră cu respectul pe care i-;l datorăm vieții. Ne vom limita la a o vedea cum crește și înflorește. De la o formă la alta, prin treceri graduale insesizabile, ea va cunoaște sub ochii noștri metamorfoze cu totul unice. Nu vom disprețui nimic din ceea ce vom vedea. Poate că prin acest contact susținut vom câștiga ceva cu mult mai suplu decât o definiție teoretică, și anume o cunoaștere practică și intimă, ca aceea care se naște dintr-;o lungă prietenie. Și poate că vom descoperi, de asemenea, că am căpătat, fără să vrem, o cunoaștere utilă. Rezonabilă în felul ei, până la cele mai adânci profunzimi ale sale, metodică în nebunia sa, visând – mi-;aș dori –, însă evocând în vis viziuni care sunt acceptate imediat și înțelese de o întreagă societate, fantezia comică ne învață procedeele de lucru ale imaginației umane și, în special, ale imaginației sociale, colective, populare. Oare cum ? Ivită din viața reală, atribuită artei, cum să nu ne spună ea vreun cuvânt asupra artei și asupra vieții ? Vom prezenta pentru început trei observații pe care le socotim fundamentale. Ele au mai puțin de-;a face cu comicul însuși și mai mult cu locul în care ar trebui să îl căutăm.

I

Iată primul aspect asupra căruia dorim să atragem atenția. Nu există comic în afara a ceea ce este propriu-;zis uman. Un peisaj poate fi frumos, grațios, sublim, insignifiant sau urât, însă nu va fi niciodată rizibil. Putem râde de un animal, însă numai pentru că am suprins la el o atitudine specifică omului sau o expresie omenească. Se poate să râdem de o pălărie, însă ceea ce ridiculizăm nu este bucata de fetru sau firul de pai, ci forma pe care i-;au dat-;o niște oameni, căci capriciul uman este acela care i-;a dat forma ridicolă. Oare cum de un fapt atât de important în simplitatea sa nu a atras mai demult atenția filosofilor ? Mulți au definit omul ca fiind „un animal care știe să râdă“. L-;ar fi putut defini la fel de bine ca fiind un animal care știe să producă râsul, căci, dacă se întâmplă ca un alt animal – sau un obiect lipsit de viață – să reușească să ne stârnească râsul, acest lucru se datorează asemănării sale cu omul sau amprentei pe care i-;o imprimă ființele umane, ori utilizării pe care i-;o conferă acestea.

Să semnalăm acum un simptom la fel de demn de a fi remarcat : insensibilitatea care însoțește de obicei râsul. Comicul, se pare, nu poate să-;și producă efectul (care este descărcarea) decât cu condiția de a cădea pe o suprafață a sufletului cât se poate de calmă, de unitară. Indiferența îi este locul natural. Râsul nu are un inamic mai mare decât emoția. Nu vreau să spun că nu am putea râde de o persoană care ne inspiră milă, de exemplu, sau chiar afecțiune, ci doar că, pentru câteva clipe, trebuie să uităm de această afecțiune, să facem această milă să tacă. Într-;o societate a inteligențelor pure, probabil că nimeni nu ar plânge vreoodată, însă nici nu s-;ar râde, în timp ce sufletele invaribil sensibile și acordate la unison cu viața, pentru care fiecare eveniment provoacă o profundă rezonanță sentimentală, nu ar cunoaște și nici nu ar înțelege râsul. Încercați pentru un moment să vă interesați de tot ceea ce se spune și de tot ceea ce se face, imaginați-;vă că acționați în același timp și în același fel cu aceia care acționează, simțiți deopotrivă cu aceia care simt, în fine, lăsați-;vă simpatia să se dechidă cât de mult cu putință. Ca sub acțiunea unei baghete magice, veți vedea cum cele mai ușoare lucruri capătă greutate și cum toate lucrurile capătă nuanțe mult mai puternice. Iar acum, detașați-;vă, asistați la spectacolul vieții cu indiferență : imediat, dramele se vor transforma în comedii. Este suficient să ne astupăm urechile la auzul muzicii într-;o sală de bal pentru ca dansatorii să ni se pară dintr-;odată cât se poate de ridicoli. Câte dintre acțiunile umane ar rezista unui test de acest fel ? Și pe câte dintre ele le-;am vedea trecând imediat din registrul grav în acela al delectării dacă le-;am izola de muzica sentimentului care le acompaniază ? Așadar, pentru a-;și produce cu totul efectele sale, comicul necesită ceva de genul unei anestezieri momentane a inimii. El se adresează inteligenței pure.

Numai că această inteligență trebuie să rămână în contact cu alte inteligențe. Iată cel de-;al treilea aspect asupra căruia dorim să atragem atenția. Nu am gusta comicul dacă ne-;am simți izolați. Se pare că râsul are nevoie de un ecou. Ascultați-;l cu atenție : nu este un sunet articulat, clar, limitat ; este ceva care ar vrea să se prelungească, repercutându-;se din aproape în aproape, ceva care începe printr-;o strălucire pentru a se continua prin reverberații, asemenea tunetului în munți. Și totuși, această repercutare nu trebuie să dureze la infinit. Ea poate parcurge interiorul unui cerc de orice mărime dorește ; cercul rămâne, cu toate acestea, închis. Râsul nostru este întotdeauna râsul unui grup. Probabil că vi s-;a întâmplat, în tren sau la masă, într-;o pensiune, să auziți călători care își povestesc întâmplări care ar trebui să fie comice pentru ei din moment ce râd din toată inima. Și dumneavoastră ați fi râs ca ei dacă ați fi făcut parte din grupul lor. Însă, cum lucrurile nu stau așa, nu vă vine deloc să râdeți. Un om care a fost întrebat de ce nu plânge la o slujbă religioasă la care toată lumea vărsa lacrimi a răspuns : „Pentru că nu fac parte din această parohie.“ Ceea ce spunea acest om despre lacrimi ar putea fi valabil și despre râs. Atât de sincer pe cât putem presupune, râsul ascunde un subînțeles – aș putea spune chiar o complicitate – cu alți oameni care râd, reali sau imaginari. De câte ori nu spunem că râsul spectatorului, la teatru, este cu atât mai puternic cu cât sala este mai plină ? De câte ori nu am remarcat, pe de altă parte, că multe dintre efectele comice sunt intraductibile în alte limbi, fiind, prin urmare, relative la moravurile și mentalitățile unei anumite societăți ? Însă comicul a fost considerat drept o simplă curiozitate în care spiritul se amuză, iar râsul însuși a fost conceput drept fenomen straniu, izolat, fără legătură cu restul activităților umane, tocmai pentru că nu s-;a înțeles importanța acestui dublu fapt. De aici au decurs definițiile care au tins să facă din comic o relație abstractă, percepută de spirit ca având loc între idei, „contrast intelectual“, „absurditate sensibilă“ etc., definții care, chiar dacă se potrivesc tu tu ror formelor comicului, nu explică deloc de ce comicul ne face să râdem. De unde provine, la urma urmei, faptul că această relație logică specială, percepută imediat, ne contractă, ne dilată, ne eliberează tulburându-;ne, în timp ce toate celelalte ne lasă corpul indiferent ? Nu vom aborda problema din acest punct de vedere. Pentru a înțelege râsul va trebui să îl plasăm din nou în mediul său natural, care este societatea ; trebuie mai ales să-;i determinăm funcția utilă, care este una socială. Aceasta va fi, s-;o spunem de pe acum, ideea directoare a tuturor cercetărilor noastre. Râsul trebuie să răspundă la anumite exigențe ale vieții în comun. Râsul trebuie să aibă o semnificație socială.

Să marcăm ceva mai limpede punctul în care converg toate cele trei observații preliminare ale noastre. Comicul se va naște, după cum se pare, atunci când oamenii reuniți în grup își dirijează întreaga atenție asupra unuia dintre ei, reducându-;și la tăcere sensibilitatea și exercitându-;și numai inteligența. Însă care este acel punct special asupra căruia trebuie să își dirijeze atenția ? La ce este de folos în acest caz inteligența ? A răspunde la aceste întrebări echivalează cu a ne apropia încă și mai mult pe miezul problemei. Însă în acest moment este cu totul necesar să oferim câteva exemple.

II

Un om care aleargă pe stradă se împiedică și cade ; trecătorii râd. Cred că nu s-;ar râde de el dacă am putea presupune că i-;a venit dintr-;odată ideea fantezistă de a se așeza pe stradă. Râdem de el pentru că a ajuns pe jos involuntar. Prin urmare, nu schimbarea lui bruscă de poziție stârnește râsul, ci ceea ce este involuntar în această schimbare, adică neîndemânarea. Poate că în drumul lui s-;a aflat o piatră.

pag. 13 - 18

Vezi mai mult ▷

Stoc

Stoc Stoc 0

Preț

Preț 12.90 RON

Discount

Discount 25%

Preț final

Preț final 9.68 RON

I.S.B.N.

I.S.B.N. 978-606-587-285-1

Râsul

Eseu asupra semnificației comicului

Detalii:

Cuprins:

Fragment:

Caracteristici:

Omul devine ceea ce gandeste

Vindecarea glandei tiroide (Medium Medical)

Poti sa-ti vindeci viata

Opere complete (Neville Goddard)

Magia (Secretul Cartea 3)

Codul emotiilor

Oracolul fazelor lunare

Medium medical editie adaugita si revizuita

Vindecă-ți corpul

Terapia Teta Scoaterea la lumina a convingerilor ascunse

Nu sunt produse la această categorie