Adevăr Divin
Alchimia fericirii
Autor:
Autor:
Al Ghazali
Editura:
Editura:
All
Colecția:
Colecția:
In nuce
| Alchimia fericirii, publicată în persană (Kimiya-;yi sa’adat), spre sfârșitul vieții sale, urmărește atenuarea tensiunilor dintre filosofii și misticii Islamului și scoate în evidență importanța autodisciplinei și a ascetismului. Traducerea de față are la bază traducerea publicată în 1910, în engleză de Claud Field (The Alchemy of Happiness) și este structurată în opt capitole, aproximativ egale ca întindere. |
Alchimia fericirii
12.90 10.97 RON (Stoc 0)
Indisponibil
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
Cartea de față reunește o serie de interpretări ale unor pilde cu conținut religios evocate în Coran și ale unor idei exprimate de Mahomed, de alți profeți sau învățati musulmani. Chestiunile abordate de Al-Ghazali aduc în prim-plan ideea unei vieți religioase exemplare. Astfel, el prezintă mai multe sfaturi pentru musulmanii pioși. Raportul omului cu divinitatea, cu semenii săi, cu rudele apropiate, dar și implicațiile religioase ale instituției căsătoriei sau ale muzicii și dansului sunt printre cele mai importante subiecte din lucrarea lui Al-Ghazali. Să știi, o, preaiubite, că omul nu a fost creat în glumă sau la întâmplare, ci a fost făcut într-;un fel minunat și pentru un țel înalt. Chiar dacă nu a existat dintotdeauna, el trăiește veșnic; și chiar dacă trupul său este slab și pământesc, spiritul îi este măreț și dumnezeiesc. Și cu cât este mai ales subiectul cunoașterii noastre,cu atât mai mare va fi încântarea simțită în studierea acestuia; de exemplu, ne-;ar face mai multă placer să știm secretele unui rege decât dacă am afla secretele unui ministru. Văzând că Dumnezeu este cel mai înalt obiect posibil pentru cunoașterea noastră, cunoașterea Sa trebuie să ne dăruiască mai multă desfătare decât oricare alta. |
Cuprins:
| Introducere.............................................................7 Capitolul 1. Cunoașterea de sine............................9 Capitolul 2. Cunoașterea lui Dumnezeu..............21 Capitolul 3. Cunoașterea lumii acesteia...............33 Capitolul 4. Cunoașterea lumii viitoare...............41 Capitolul 5. Despre muzică și dans ca ajutoare ale vieții religioase............................................53 Capitolul 6. Despre cercetarea sinelui și despre aducerea aminte de Dumnezeu...........63 Capitolul 7. Căsătoria ca ajutor sau piedică în viața religioasă..................................................75 Privitor la îndatoririle căsătoriei.................81 Capitolul 8. Iubirea de Dumnezeu.......................87 Vederea lui Dumnezeu................................92 Semnele Iubirii de Dumnezeu....................99 |
Fragment:
| Capitolul 1 Cunoașterea de sine Cunoașterea de sine este cheia pentru cunoașterea lui Dumnezeu, după cum spune și proverbul „Cel ce se cunoaște pe sine, îl cunoaște pe Dumnezeu“ și după cum se arată și în Coran : „Le vom înfățișa semnele noastre în lume și în ei înșiși și astfel adevărul le va fi limpede.“ Așadar, nimic nu este mai aproape de tine decât tu însuți, și dacă tu nu te cunoști pe tine însuți cum ai putea cunoaște altceva ? Dacă tu răspunzi, „Mă cunosc pe mine însumi“, gândindu-;te la forma ta exterioară, la trup, la față, la membre și așa mai departe, o asemenea cunoaștere nu poate fi vreodată cheia către cunoașterea lui Dumnezeu. De asemenea, în cazul în care cunoașterea despre cele de dinăuntru este aceea că atunci când îți este foame mănânci și atunci când ești furios ataci pe cineva, vei putea oare merge mai departe pe această cale, știind că vei fi asemănător doar animalelor ? Adevărata cunoaștere de sine stă în a cunoaște următoarele : Ce ești tu în tine însuți și de unde ai venit tu ? Încotro te îndrepți, pentru ce ai venit pentru o vreme în această lume și în ce stau cu adevărat fericirea și nefericirea ta ? Unele dintre trăsăturile tale sunt comune cu ale animalelor, altele sunt comune cu ale cu diavolilor, iar altele sunt comune cu ale îngerilor, iar tu trebuie sa afli care dintre acestea sunt accidentale și care sunt esențiale. Până nu vei cunoaște acestea nu vei putea să știi în ce stă cu adevărat fericirea ta. Animalele doar se hrănesc, dorm și se luptă ; dacă te consideri un animal, îngrijește-;te doar de acestea. Diavolii se ocupă doar de stârnirea neînțelegerilor, de înșelătorie și de minciuni, iar dacă tu crezi că vă asemănați, trebuie să faci aceleași fapte ca ei. Îngerii contemplă frumusețea lui Dumnezeu și nu au nicio trăsătură animalică ; dacă ai o natură angelică, trebuie să te îndrepți spre aceasta și astfel vei putea cunoaște și contempla pe Cel Mai Înalt și vei putea fi scos de sub robia poftei și a mâniei. De asemenea, este necesar să afli de ce ai fost creat cu aceste două instincte animalice : dacă trebuie ca ele să te supună și să te țină rob sau dacă tu ar trebui să le supui pe ele și să faci, în timp ce înaintezi, din una armăsarul tău, iar din cealaltă o armă. Primul pas înspre cunoașterea de sine constă în a cunoaște că ești alcătuit dintr-;o formă exterioară, numită „trup“, și o entitate internă, numită „inimă“ sau „suflet“. Prin „inimă“ nu înțeleg bucata de carne aflată în stânga înăuntrul trupului, ci înțeleg a fi aceea care se folosește de toate celelalte facultăți ca de niște unelte sau ca de niște slujitori. Adevărul este că aceasta nu aparține de lumea vizibilă, ci de cea invizibilă, și a venit în această lume tot așa cum un călător umblă într-;o țară străină pentru negoț urmând ca, într-;un sfârșit, să se întoarcă în țara de baștină. Cunoașterea acestei entități și a atributelor sale este cheia pentru cunoașterea lui Dumnezeu. Ne putem convinge întrucâtva de realitatea inimii sau a sufletului închizând ochii și respingând tot ce ne înconjoară, cu excepția propriei individualități. Astfel, putem obține oarece înțelegere despre natura nesfârșită a propriei individualități. Chiar și așa, o cercetare prea amănunțită a esenței sufletului este interzisă de Lege. În Coran stă scris : „Te vor întreba despre suflet. Le vei spune : «Sufletul există prin porunca Domnului Dumnezeului meu.»“ Despre suflet știm doar că este o esență indivizibilă care aparține de lumea celor poruncite și că nu a existat dintotdeauna, ci a fost creat. O cunoaștere filosofică exactă a sufletului nu este o fază preliminară, necesară pentru a merge pe drumul religiei, fiind, mai degrabă, rezultatul autodisciplinei și perseverenței în această cale, asa cum spune și Coranul : „Pe cei care se obosesc spre acest drum, cu adevărat îi vom conduce către calea cea bună.“ Pentru a putea purta acest război spiritual prin care cunoașterea de sine și cunoașterea lui Dumnezeu pot fi obținute, ne putem gândi la trup ca la o împărăție, la suflet ca fiind regele acesteia, iar la diferitele simțuri și facultăți ca fiind armata. Rațiunea ar urma să fie vizirul sau prim-;ministrul, pasiunea ar urma să fie cel care strânge birurile, iar mânia ar fi polițistul. Sub pretextul că strâng birurile, pasiunile se pot deda jafului fără a da socoteală cuiva, iar resentimentul are mereu o înclinație spre asprime și spre severitate exagerată. Aceștia doi, cel care strânge birurile și polițistul, trebuie să fie mereu supuși regelui și nu trebuie uciși sau alungați, întrucât fiecare dintre ei are o sarcină de căpetenie. Căci, dacă se ajunge ca pasiunea și resentimentul să stăpânească rațiunea, putem fi siguri că sufletul va ajunge la pierzanie. Un suflet care își lasă facultățile inferioare să le stăpânească pe cele superioare este asemenea celui care lasă un înger sub stăpânirea unui câine sau un musulman sub tirania necredinciosului. Cultivarea calităților demonice, animalice sau angelice are ca rezultat producerea unor caractere corespunzătoare care, în Ziua Judecății, se vor arăta în forme vizibile, cel senzual arătând asemenea porcului, cel feroce arătând asemenea câinilor sau lupilor, iar cei puri – asemenea îngerilor. Țelul disciplinei morale este acela de a curăța inima de rugina pasiunilor și resentimentului până când, asemenea unei oglinzi curate, poate reflecta lumina lui Dumnezeu. Cineva se poate întreba : „Dacă omul a fost creat atât cu calitățile animalice cât și cu cele demonice și cu cele îngerești, cum putem ști că cele îngerești sunt esența sa adevărată, iar celelalte două sunt doar accidentale și trecătoare ?“ La aceasta răspund că esența fiecărei ființe trebuie căutată în acel ceva care este mai înalt și mai însemnat în acea ființă. Astfel, calul și măgarul sunt amândoi animale de povară, dar calul îi este superior măgarului prin faptul că este potrivit și pentru a fi folosit în lupte. Când nu este în stare de luptă, calul este degradat la statutul de animal de povară. La fel și omul : cea mai înaltă facultate a sa este rațiunea, care îi permite să îl contemple pe Dumnezeu. Dacă rațiunea stăpânește în el, atunci când moare, el lasă în urmă toate pornirile spre pasiune și spre resentiment și ajunge să poată sta alături de îngeri. În ceea ce privește trăsăturile animalice ale omului, el este inferior multor animale, dar rațiunea îl face superior acestora, așa cum stă scris și în Coran : „Toate cele de pe fața pământului i-;au fost supuse omului.“ Dacă pornirile sale inferioare ajung să învingă, atunci, după moarte, omul va privi înapoi spre pământ și va râvni la plăcerile pământești. Sufletul rațional din om este bogat în minuni de cunoaștere și de putere. Prin aceste minuni, omul stăpânește știința și artele, poate să treacă într-;o clipită de la pământ la ceruri și înapoi, poate întocmi o hartă a cerurilor și poate măsura distanța dintre stele. Tot prin aceste minuni, omul poate prinde peștii din mare și păsările din văzduh și poate îmblânzi în folosul său animale precum elefantul, cămila și calul. Cele cinci simțuri ale sale sunt asemănătoare cu cinci uși deschise spre lumea externă ; dar, încă și mai minunat de atât, inima lui are o fereastră care se deschide spre lumea nevăzută a sufletelor. Atunci când doarme, când drumurile simțurilor sunt închise, această fereastră este deschisă, iar omul primește vestiri din lumea nevăzută și, uneori, poate întrezări viitorul. În acele momente, inima îi este ca o oglindă care reflectă ceea ce este înfățisat pe Tăblița Destinului. Totuși, chiar și în somn, gândurile la lucrurile lumești întunecă această oglindă, iar impresiile pe care le primește nu mai sunt atât de limpezi. După moarte aceste gânduri dispar, iar lucrurile sunt văzute așa cum sunt ele în realitate, împlinindu-;se astfel spusa Coranului : „Am ridicat vălul de pe ochii tăi, iar vederea îți este astăzi limpede.“ Deschiderea unei ferestre în suflet către cele nevăzute are loc și în condiții apropiate de inspirația profetică, atunci când intuițiile apar în minte fără a fi trecut pe drumul vreunuia dintre simțuri. Cu cât un om se curăță pe sine de poftele trupești și își apleacă mintea spre Dumnezeu, cu atât devine mai conștient de aceste intuiții. Cei care nu le pot vedea nu au niciun drept să spună că asemenea intuiții nu există. Aceste intuiții nu sunt limitate la cei care țin de casta profeților. Așa cum fierul, dacă este lustruit suficient, poate servi ca oglindă, orice minte care dă dovadă de disciplina cuvenită poate ajunge să aibă asemenea intuiții. La acest adevăr se gândea Profetul atunci când a zis : „Fiecare copil se naște cu o înclinație spre Islam ; după aceea, părinții lui fac din el un evreu, un creștin sau unul care se închină la stele.“ Fiecare ființă omenească a auzit în adâncurile conștiinței sale întrebarea „Oare nu sunt Eu Domnul Dumnezeul tău ?“ și a răspuns cu „Da“. Numai că unele inimi sunt asemenea unor oglinzi atât de pline de rugină și praf încât nu poti vedea nimic clar în ele, pe când inimile profeților și sfinților, chiar daca sunt oameni cu pasiuni asemănătoare cu ale noastre, sunt foarte sensibile la orice urmă a divinului. Omul ocupă primul loc în ierarhia celor create, nu doar din punctul de vedere al cunoașterii dobândite și intuitive, ci și din punctul de vedere al puterii. Așa cum îngerii stăpânesc asupra elementelor, și sufletul stăpânește asupra membrelor trupului. Acele suflete care ajung la o treaptă specială de putere pot conduce și alte trupuri, nu doar pe al lor. Dacă vor ca un om bolnav să își revină, acesta își revine, dacă vor ca un om sănătos să se îmbolnăvească, acesta se va îmbolnăvi, dacă vor ca un om să vină lângă ei, acesta li se va alătura. Dacă efectele produse de aceste suflete puternice sunt bune, le numim „minuni“, iar dacă efectele sunt rele, le numim „vrăjitorii“. Aceste suflete sunt diferite de cele obișnuite în trei feluri : (1) ce alții pot vedea doar în vise, ei văd în clipele de trezie ; (2) cei obișnuiți pot dispune doar de propriul trup pe când ceilalți, prin puterea voinței, pot mișca trupuri străine de al lor ; (3) cunoașterea la care unii ajung prin muncă grea, cei speciali o capătă prin intuiție. Aceste trei trăsături nu sunt singurele care deosebesc oamenii de rând de profeți, ci sunt doar acele trăsături pe care le putem noi afla. Așa cum nimeni nu cunoaște adevărata natură a lui Dumnezeu, în afară de Dumnezeu însuși, nimeni nu cunoaște adevărata natură a unui profet, cu excepția profetului însuși. Aceasta nu ar trebui să ne facă să ne minunăm, căci vedem în lucrurile de zi cu zi că este imposibil să explicăm unuia care nu este mișcat de cadență și ritm farmecul pe care îl manifestă poezia sau să arătăm unuia care este orb splendoarea culorii. Pe lângă neputință, mai sunt și alte piedici pe drumul spre adevărul spiritual. Una dintre acestea este cunoașterea obținută din exterior. Putem să ne închipuim inima ca pe o fântână, cele cinci simțuri urmând a fi cinci râuri care alimentează cu apă fântâna. Pentru a afla ce se găsește în realitate în inimă, trebuie să oprim aceste cinci râuri, cel puțin pentru o vreme, iar resturile aduse de ele trebuie să fie aruncate afară din fântână. Cu alte cuvinte, dacă vrem să ajungem la adevărul spiritual pur, trebuie să dăm deoparte, cel puțin pentru un timp, cunoașterea care a fost obținută prin procese externe și care adesea devine prejudecată dogmatică de neclintit. Greșeala de sens opus este comisă de oamenii superficiali care, repetând niște fraze auzite la învățătorii sufiți, încep să defăimeze toată cunoașterea. Asta este ca și cum cineva care nu se prea pricepe la alchimie ar spune că „alchimia este mai bună decât aurul pe care îl ai“ și ar refuza aurul care îi este oferit. Alchimia este mai bună decât aurul, dar adevărații alchimiști sunt rari, așa cum sunt și maeștrii Sufi. Cel care cunoaște o brumă de sufism nu îi este superior unui om învățat, tot așa cum cel care a făcut doar câteva experimente în alchimie nu are temei să disprețuiască un om bogat. Oricine va cerceta problema va putea vedea că fericirea este în mod necesar legată de cunoașterea lui Dumnezeu. Fiecare dintre facultățile noastre se desfată îndeplinind scopul pentru care a fost creată : pofta se desfată în îndeplinirea dorințelor, furia în răzbunare, ochiul în vederea unor obiecte superbe, iar urechea în ascultarea unor sunete armonioase. Cea mai înaltă activitate a sufletului omenesc este perceperea adevărului ; în aceasta sufletul își găsește cea mai aleasă încântare. Această idee ține până și în lucruri mărunte, cum ar fi învățarea șahului și, cu cât este mai elevat subiectul, cu atât este mai mare desfătarea. Omul ar fi bucuros să aibă încrederea unui prim-;ministru, dar ar fi încă și mai încântat dacă ar fi confidentul intim al unui suveran, iar acesta i-;ar dezvălui secrete de stat. Un astronom care poate alcătui prin cunoașterea sa o hartă a firmamentului și poate calcula cursul stelelor dobândește o plăcere mai mare din această cunoaștere decât jucătorul de șah din cunoașterea pe care o deține. Văzând, așadar, că nimic nu este mai maiestuos decât Dumnezeu, ne putem da seama cât de mare trebuie să fie desfătarea pe care o avem cunoscându-;L cu adevărat ! Un om care a pierdut râvna pentru această cunoaștere se aseamănă cu cineva care nu mai are deloc poftă de mâncare sănătoasă sau cu cineva care preferă să mănânce lut în loc să mănânce pâine. Toate pornirile trupești pier în momentul morții, odată cu organele pe care le folosesc, pe când sufletul nu moare, ci păstrează cunoașterea lui Dumnezeu pe care a obținut-;o ; ba nu, o sporește. O parte însemnată a ceea ce cunoaștem despre Dumnezeu își are sursa în studiul și contemplarea propriilor trupuri care ne dezvăluie puterea, iubirea și înțelepciunea Creatorului. Puterea Sa, prin aceea că a creat minunata formă omenească dintr-;o singura picătură ; Înțelepciunea Sa ne este dezvăluită în complexitățile și în adaptabilitatea reciprocă a părților trupului ; iubirea Sa ni se arată nu doar prin aceea că ne-;a dăruit organele necesare vieții, cum ar fi inima, ficatul și creierul, ci și pe cele care nu sunt absolut necesare, cum ar fi mâna, piciorul, limba și ochiul. Tuturor acestora le-;a adăugat ca podoabe negrul părului, roșeața buzelor și curbura sprâncenelor. În mod cu totul potrivit, omul a fost numit „microcosmos“, adică o lume micșorată în ea însăși, iar structura corpului său ar trebui studiată nu doar de cei care vor să devină doctori, ci și de către cei care vor să ajungă la o cunoaștere mai profundă a lui Dumnezeu, așa cum studiul riguros al subtilităților și nuanțelor limbajului dintr-;un mare poem ne arată geniul autorului său. Cu toate acestea, la o cântărire atentă, ne dăm seama cum cunoașterea sufletului are un rol mai important în a ne apropia de cunoașterea lui Dumnezeudecât cunoașterea trupului și a funcțiilor acestuia. pag. 9 - 17 |
Caracteristici:
Numărul de pagini
Numărul de pagini
104
Formatul în cm. (l x L)
Formatul în cm. (l x L)
11 x 18
I.S.B.N.
I.S.B.N.
978-606-587-249-3
Publicat online
2014-06-14
Stoc
Stoc
Stoc 0
Preț
Preț
12.90
RON
Discount
Discount
15%
Preț final
Preț final
10.97 RON
I.S.B.N.
I.S.B.N.
978-606-587-249-3