Cancerul, o călătorie prin urechile acului

21 decembrie 2000 – ziua care mi-a schimbat viața, din pricina faptului că o biopsie m-a dat peste cap: cancer cu metastază în fază terminală. Speranța de viață dată de medici era una extrem de scurtă: între trei zile și trei săptămâni. De asemenea, în trei săptămâni am suferit două intervenții chirurgicale dificile, una dintre ele punându-mă la zid. Am făcut chemoterapie, am suportat consecințele devastatoare ale acestui cumplit tratament, mi-a căzut părul, mi-am pus perucă și am luat drumul căutărilor de speranță, respectiv am umblat pe la doctori prin toată țara, am umblat pe la biserici și pe la diferiți terapeuți care practicau medicina alternativă. Fiecare mi-a explicat că speranța de viață este zero și că doar Bunul Dumnezeu mă mai poate ajuta. Și așa a și fost, pentru că tot ce a urmat după aceea mi-a confirmat că era singura cale. Ceea ce a fost cel mai greu a fost să mă așez pe acest drum, să mă educ și să aduc la unison ceea ce gândesc, ce vorbesc și ce simt. Drumul a fost lung și anevoios…

Vindecarea. După 11 ani de chinuri și suferințe, pronunț cuvântul VINDECARE, cuvânt pe care l-am înțeles după ce m-am rugat la Maica Domnului, aleasa între femei – vindecătoarea tuturor trupurilor și sufletelor. De fapt, acesta este și un mic paragraf din rugăciunea zilnică, paragraf pe care l-;am trecut prin minte, după ce l-am pronunțat cu voce tare, pentru ca mai apoi să îl cobor în suflet și să simt ­IUBIRE.

Am realizat că puterea este în mine, dar și acest lucru l-am obținut după ce am citit în Biblie că Dumnezeu a creat omul și l-a pus stăpân peste toate. Atunci am gândit că și pe mine m-;a creat și m-a pus stăpână peste toate, inclusiv peste boala de care sufeream. Pentru că eram bombardată cu fel de fel de informații de la oameni bine intenționați, care îmi dădeau diverse sfaturi ce-ar fi putut să-mi fie de folos, și pentru că eu însămi alergam în stânga și în dreapta după orice ar putea să-mi facă bine și să mă vindece, am realizat că nu fac altceva decât tot timpul să mi-l ocup cu boala de care sufeream. Am realizat că tot timpul stau în boală, în suferință și gândurile sunt direcționate doar spre acestea, fără să mă ocup o secundă de problema sufletească. Deci, făceam tot ce este posibil pentru a-mi vindeca trupul. Astfel, sufletul meu rămânea atârnat doar de un fir de păr, și acela invizibil. Realizând acest lucru, am simțit o revoltă cumplită în ce mă privește și, plină de furie, am azvârlit toate materialele informative despre cancer, toate medicamentele și tot ce ținea de această boală, pentru că am realizat că spunând permanent „eu sunt bolnavă, eu am fost diagnosticată cu cancer cu metastază, eu am o boală incurabilă sau eu mai am puțin de trăit” nu fac altceva decât să-mi reamintesc de boala de care sufăr și să fiu o femeie bolnavă. Din acel moment am spus cu voce tare: „Eu nu mai sunt bolnavă și încep să mă vindec!”. Am început să nu mai accept să îmi mai dea nimeni sugestii și să nu mai primesc nici un fel de informații legate de această „boală incurabilă”. M-am rugat doar la Dumnezeu să mă ajute, mi-am spus rugăciunile și am început să îmi impun gânduri pozitive.

Creșterea părului sub perucă. După ce am renunțat la ședințele de chemoterapie și mi-a căzut părul, am cumpărat o perucă, pentru a masca acest dur handicap. Am început să ies în lume și, încet-încet, să-mi reiau activitatea. Până aici toate bune și frumoase, numai că a început să vină vara și să se încălzească afară. Acest fapt a coincis cu creșterea părului. În timp ce purtam peruca, singura mea grijă era ca aceasta să îmi stea drept pe cap și ca nu cumva să-mi cadă, pentru că nu aveam cu ce să o prind de cap, deoarece nu aveam păr. Și pentru ca să maschez faptul că am perucă, peste ea am așezat o pălărie, pe care o strângeam cu o eșarfă, în așa fel încât totul să fie bine fixat pe cap. În momentul în care ieșeam din casă și mă deplasam într-un anumit loc, eram atentă să controlez peruca dacă stă dreaptă pe cap. Făceam acest lucru luându-mi un reper cu degetul, în dreptul nasului, în așa fel încât degetul să ajungă în dreptul cărării pe care o avea peruca. Astfel, eram sigură că totul este în regulă. Mai greu a fost în momentul în care afară erau temperaturi ridicate, în jur de 30 de grade, și eu trebuia să suport toată această „podoabă” pe cap, în timp ce dedesubtul ei părul dădea să iasă și să crească. Aceasta este o trăire destul de cumplită și o spun și celorlalți pentru a realiza ce se poate petrece într-un episod mărunt, la prima vedere, dar cu consecințe traumatizante. Dacă o persoană se regăsește într-o astfel de situație și ceea ce spun în aceste rânduri îi va dovedi că nu este singura care a trăit astfel de momente, atunci pot să transmit un mesaj altor persoane care sunt nemulțumite să aprecieze faptul că Dumnezeu le-a ferit de astfel de experiențe. Fiecare ar trebui să fie mai tolerant și să gândească – atenție! – că poate să i se întâmple oricând șoi lui.

Pașii prin lume. Am continuat programul de rugăciune cu grupul de prieteni. Surpriza cea mai mare a venit în momentul în care am primit un telefon, la capătul firului fiind o persoană care îmi transmitea că un număr de 30.000 de persoane se roagă pentru mine… în Etiopia. Am crezut că este o glumă sau că nu am auzit bine, dar respectiva persoană mi-a explicat cum de a ajuns informația despre mine și despre grupul nostru de rugăciune în acea țară și cum Biserica a aflat și a spus celorlalți credincioși, aflați la o distanță de mii de kilometri, și care au fost impresionați de cazul meu și au hotărât să se roage pentru mine. Sigur că am fost enorm de impresionată și că am gândit că nu am nici un merit. Mi-am dat seama că este o lucrare a lui Dumnezeu și că totul mă depășește. Am fost convinsă că totul se întâmpla ca rezultat al rugăciunilor individuale și al rugăciunilor făcute pentru mine de bunii mei prieteni, din micul nostru grup de rugăciune.

Toate acestea mi-au dat putere și m-au determinat să fac primii pași în lume. Înainte de a ieși din casă, m-am gândit că trebuie să mă aranjez. Astfel, am fost foarte atentă cu ce mă îmbrac, în așa fel încât să arăt cât mai bine. M-am schimbat de mai multe ori, până când am fost mulțumită de felul în care arătam, inclusiv de peruca, pălăria și eșarfa de pe cap. M-am uitat în oglindă de mai multe ori și dintr-o dată m–a străfulgerat un gând, și anume că tot ce fac eu este păcat, dar în următoarea fracțiune de secundă mi-a venit un alt gând, unul constatator, și anume că Dumnezeu lucrează prin orice mijloace ca eu să mă simt bine și să fiu împăcată cu mine și trupește, și sufletește. Apoi am ieșit liniștită pe ușă și am înfruntat lumea.

Povara de pe umerii familiei. După ce am învățat să merg, la propriu, adică să îmi refac musculatura în așa fel încât să pot să mă țin pe picioare, și la figurat, adică să fac primii pași prin lume, au venit, bineînțeles, ispitele și am simțit din nou frânele societății, de la nivelul cel mai de jos și până la cel mai înalt. A fost nevoie să mă întăresc pentru a face față obstacolelor ce urmau să vină. Hotărârea de a-mi relua serviciul a venit și ca urmare a faptului că voiam să nu rămân o povară pe umerii familiei. Trebuia să fac ceva, pentru că veneau facturile la utilități și, fiind bolnavă și imobilizată la pat, nu aveam activitate, deci nu avem nici un fel de venit. Într-o zi, m-am trezit că au venit să-mi taie gazul și lumina. Eram disperată în sufletul meu, pentru că mă simțeam inutilă și nu aveam cu ce să le achit. Am fost nevoită să merg la cele două instituții de utilități și să negociez cu conducerile acestora eșalonarea plăților, atașând la o cerere formulată documentele justificative, respectiv actele care dovedeau existența bolii. Spre surprinderea mea, nimeni nu a fost impresionat de acest fapt; mai mult, mi-au spus că dacă sunt bolnavă cu cancer, sigur am să mor în curând și ca atare să găsesc urgent banii necesari pentru a achita facturile. Atunci m-am folosit de faptul că sunt jurnalistă și am deschis ușile ferecate pentru oamenii de rând. În cele din urmă, am obținut în colțul de sus al cererii mele cuvântul „Aprobat”.

Un alt aspect de care m-am lovit a fost atunci când mi-am reluat activitatea. În mintea mea așteptam ca majoritatea colegilor de muncă să se bucure de vederea mea și de faptul că am ajuns la serviciu pe propriile picioare. Nu a fost așa, deoarece eram un potențial adversar la locul de muncă pe care l-am deținut înainte și care acum era ocupat. Am îndurat unele adversități cu greu, deoarece eram destul de sensibilă sufletește și doream toleranță din partea colegilor. A fost cumplit atunci când nimeni nu mi-a oferit măcar un scaun pe care să mă așez. Am realizat că atunci când ești bolnav nu mai ești interesant și nici util, ca atare societatea te dă la o parte. De aceea, am dorit să scriu aceste rânduri cu scopul de a arăta și altora aflați în suferință, care își imaginează că își recuperează locul de muncă, faptul că trebuie să lupte, să nu se dea bătuți. Pentru aceasta, trebuie să apeleze la diplomație și să-și adune toate puterile, cu credință, speranță și rugăciune. Așa am început să mă rog pentru colegii mei de muncă la Dumnezeu, să-mi imaginez că relațiile dintre noi sunt din ce în ce mai bune și să transmit gânduri pozitive directorului publicației la care lucram, în așa fel încât acesta să mă aprecieze. Am vrut să renunț la un moment dat, dar, într-;o zi, m-am trezit că directorul m-a chemat și m-a rugat să vin măcar o oră pe zi la serviciu, pentru a fi de folos publicației, care stătea să se desființeze. Încet-încet, relațiile noastre s-au ameliorat, iar eu am început să câștig din nou primii bani, puțini, dar atât de necesari pentru mine și familia mea. Este un episod care sigur se regăsește și la alte persoane aflate în dificultate și care produce aceleași efecte pe care le-am trăit eu. Începerea activității a fost un pas enorm în viața mea, care m-a determinat să-mi fac un program în afara preocupărilor legate de cancer. În tot acest timp nu am renunțat la programul de rugăciune, la ședințele de gândire pozitivă, la bioenergie, la mâncarea fără carne și la gândul că trebuie să trăiesc în armonie cu mine, cu lumea din jur și cu Dumnezeu. Așadar, rog pe fiecare să iasă din boală, să nu se plângă de sănătate, să nu devină persoane obositoare, nesuferite, ci să se comporte firesc, pentru că altfel oamenii din jur îi vor izola – și nu pentru că sunt persoane bolnave, ci din pricina comportamentului lor.

Morga. Pentru că sunt o persoană care nu am deținut în vocabular termeni medicali și nici nu am cunoscut prea bine corpul omenesc, în afară de noțiunile pe care le-am învățat la școală, în clasa a VII-a, la orele de Anatomie, am fost nevoită să încep să învăț mai multe despre trupul omenesc și despre cancer. Cu toate că am încercat să stau de vorbă cu mai mulți medici, aceștia mi-au spus câte ceva, în puținul lor timp liber, dar nu am înțeles mare lucru. Doream din tot sufletul să mă salvez și să fac ceva în acest sens, dar nu știam cum. Totul nu avea nici cap, nici coadă, motiv pentru care m-am gândit să mă duc la Spitalul Județean din Brașov, din dorința de a sta de vorbă cu un anatomopatolog. Acest gând mi-a venit și ca urmare a faptului că am văzut că medicii, după ce te internează, îți pun un diagnostic provizoriu și așteaptă timp de trei zile să sosească rezultatul analizelor. Numai după aceea îți pun diagnosticul definitiv. Am realizat, astfel, că este foarte bine să stai de vorbă cu medicii ce se află în spatele doctorilor cu care intri în contact direct și am constatat că aceștia sunt foarte importanți. Am pornit, deci, spre morga spitalului unde știam că lucrează o doamnă doctor care este anatomopatolog și care a făcut autopsii pe cadavre mai bine de 45 de ani. Mi-am pus o mare speranță în această doctoriță, pentru că mi-am dat seama că ea a văzut mult mai multe lucruri interesante în corpul omului față de alți medici, deoarece a putut să pătrundă în locuri unde alții nu au avut acces. Voiam cu orice preț să aflu dacă a văzut „minuni” într-un cadavru. Surpriza a venit imediat după ce am bătut la ușă și am deschis-o, pentru că, după ce i-am explicat ce vreau să discut, doctorița m-a dat afară pe ușă. Am insistat, dar nu am făcut altceva decât s-o înfurii. Deși am insistat, m-a apucat de o mână și m-a împins afară. Pentru că nu voiam în ruptul capului să renunț, m-am dus la directorul economic al spitalului, care mă cunoștea foarte bine și știa ce fel de om sunt. De asemenea, îmi cunoștea problemele de sănătate și dorința mea de a afla mai multe, ca să mă ajut și să mă vindec. M-am rugat la Dumnezeu ca directoarea să facă ceva și să găsească soluția care să convingă anatomopatologul să mă primească, știind că directoarea este o persoană cu credință în Dumnezeu. Când m-a văzut plângând și i-am spus că doctorița de la morgă m-a azvârlit pe ușă, m-a luat de mână și m-a dus la ea. Apoi i-a explicat că poate avea încredere în mine și a rugat-o foarte frumos să mă primească și să stăm de vorbă. În cele din urmă, a acceptat și așa ne-am cunoscut mai bine. Nu am știut că și anatomopatologul a fost suspectat cu cancer de sân și că îi trezeam toată această traumă cu care la rândul său se confruntase.

Amantul „Microscop”. După ce am început să avem o relație bună, a început să îmi explice importanța acestei meserii, de care se vedea că era îndrăgostită. Ea mi-a zis că „amantul” ei este microscopul și că de 45 de ani i-a fost foarte fidel în această meserie. A văzut multe și cel mai important lucru este să nu greșești diagnosticul. Mi-a explicat: „Trebuie să stăpânești foarte bine totul și să te pregătești continuu. Apar lucruri noi în acest domeniu. Dacă, de exemplu, până în anul 1989 știam că sunt doar două forme de hepatită, respectiv A și B, la celelalte forme trecând NECUNOSCUT, a apărut între timp hepatita de tip C și am ajuns ca acum să identificăm până la hepatita de tip F. Sunt boli care se transmit și pe cale sexuală. De aceea, îmi explic acum, de ce, în Biblie, Dumnezeu a spus ca bărbatul să aibă o singură femeie și femeia un singur bărbat. Pentru a se proteja! Astăzi, medicii se confruntă cu probleme noi din pricina vieții pe care o duce omul, începând de la alimentație și până la cele legate de mediul înconjurător și de igienă. Tot mai frecvent au apărut cancerele de piele. Ca o explicație aș da expunerea la soare. Trebuie să spun că țăranul român nu a fost prost când lucra pe câmp îmbrăcat cu cămașă cu mânecă lungă, cu pantaloni lungi și îmbrăcăminte din in și cânepă, deci cu o îmbrăcăminte sănătoasă. Credința lui l-a determinat să nu se dezbrace când lucra la câmp, că era rușine. Acest fapt l-a salvat pe țăran și pe strămoșii noștri de cancere de piele. Acum toată lumea stă dezbrăcată, umblă pe stradă cu tricouri tip maiou, iar la plajă poartă doar un costum de baie minuscul, unele femei expunându-și sânii. Între timp nici soarele nu mai este același, a apărut poluarea și alți factori care acționează negativ asupra organismului uman. Referitor la minunile din corpul omenesc, pot să spun că am văzut și am constatat că acestea au existat în trupurile oamenilor de la țară, care au ajuns la morgă după ce au decedat din diferite motive și boli. Cred că acest lucru se datorează, în primul rând, faptului că atât femeia de la țară, cât și bărbatul, când aveau o durere sau o boală, se așezau în genunchi și se rugau la Dumnezeu pentru a-i vindeca. Am ajuns la concluzia aceasta ca urmare a faptului că am avut un caz cu o femeie care a decedat la vârsta de 72 de ani. La autopsie, am găsit în corpul ei celule de făt vechi de 43 de ani. Femeia, în tinerețe, a avut o sarcină extrauterină și i-a explodat trompa. În toate cazurile de acest gen, pacienta moare. În acest caz, culmea, organismul a făcut în jurul trompei o protecție și i-a salvat viața. Deci, organismul are puterea de a se autovindeca. Această femeie era de la țară și a murit acum, la vârsta de 72 de ani, din alte cauze. Anatomopatologul este extrem de important în diag­nosticare, pentru că, dacă nu ești bine pregătit și informat și greșești și îi spui omului că are cancer, dar el nu are, sau îi spui că nu are și el are, atunci este foarte grav”.

M-am îndrăgostit de această doamnă doctor, căreia îi port recunoștință și respect până în ultima clipă a vieții mele. M-a făcut să înțeleg că este important să crezi în Dumnezeu, că trupul uman este cea mai mare creație și că în el se află puterea întregului univers pentru a se reface. De altfel, la operațiile care au urmat nu am vrut să intru fără această doamnă doctor care să-mi recolteze proba, din care să-mi facă mai multe biopsii. Împreună cu ea mi-am urmărit propriile celule și mi-a arătat miracolul din microscop. Vă recomand să acordați multă atenție acestor medici și să îi consultați, și doar după aceea să vă alegeți chirurgul care să intervină pentru a vă scăpa de tumori.

Menționez că timp de cinci luni, patru ore pe zi, am mers la morgă, am învățat ce se află în trupul meu și cum funcționează, și așa am putut să mă ajut.