Cancerul ca punct de cotitură

Devine azi din ce în ce mai cunoscut conceptual legăturii psihosomatice manifestate în caz de boală sau sănătate, faptul că starea noastră interioară, atitudinea și așteptările noastre în viață au toate un rol în funcționarea sistemului nostru imunitar, cel mai important mecanism de apărare împotriva bolii. O viziune pozitivă îl întărește, pe când una negativă are efectul opus.

Cu toate acestea, în 1952, când strălucitul psihoterapeut Lawrence LeShan și-a început cercetarea în domeniul legăturii minte-corp, era un pionier solitar în domeniul pe care și l-a ales. Medicii ignorau efectul psihicului asupra corpului și trebuiau abordați cu grijă din tabăra non-medicală. Pe parcursul următorilor patruzeci de ani, dr. LeShan a dezvoltat cu succes teoria și practica psiho-oncologiei, în care se combină introspecția psihoterapiei cu tratamentul medical. Această carte e rodul muncii sale devotate.

Cititorul european ar trebui în primul rând să țină cont că dr. LeShan a activat într-un sistem de sănătate american, diferit de varianta europeană și, în al doilea rând, că acum, comparativ cu sfârșitul secolului XX, separarea riguroasă dintre medicina clasică și psihologie sau alte abordări nu se mai aplică. În același timp, pe măsură ce incidența cancerului atinge cote epidemice peste tot în lume, observăm un interes crescând față de terapiile alternative și complementare care au multe de oferit tratamentelor convenționale. Soluția pentru criza de sănătate curentă constă cu siguranță în integrarea oricăror metode care contribuie la bunăstarea pacienților. Cancerul ca punct de cotitură rămâne cu siguranță un punct de cotitură în acest proces.

• Beata Bishop

PREFAȚÃ LA EDIȚIA REVIZUITÃ

PREFAȚÃ

1. TREIZECI ȘI CINCI DE ANI DE CERCETARE ARELAȚIEI MINTE-CORP ÎN CANCER

2. INTRODUCERE ÎN METODÃ: SCHIMBAREA PSIHOLOGICÃ PENTRU MOBILIZAREA SISTEMULUI IMUNITAR COMPROMIS

3. CANCERUL ȘI FAMILIA

4. CUM SÃ SUPRAVIEȚUIEȘTI ÎN SPITAL

5. PROBLEMA DISPERÃRII

6. A BORDAREA HOLISTICÃ A SÃNÃTÃȚII

7. MINIMIZAREA „SUPRAîNCÃRCÃRII” TUTUROR CELOR IMPLICAȚI

8. PERSOANA CARE E PE MOARTE

9. MEDITAȚIE PENTRU SCHIMBARE ȘI DEZVOLTARE

EPILOG

CAIET DE LUCRU CANCERUL CA PUNCT DE COTITURÃ

POSTFAȚÃ

RESURSE

l. TREIZECI ȘI CINCI DE ANI DE CERCETARE A RELAȚIEI MINTE-CORP ÎN CANCER

Maria era o doctoriță braziliancă ce-și iubea munca ei de pediatru. Soțul ei era un electrician care și-a dorit doar să fie poet. Lui îi displăcea domeniul lui de activitate, cu toate că era chiar apreciat profesional. Fetele lor gemene, în vârstă de cincisprezece ani și jumătate la momentul la care am cunoscut-o ‘pe Maria, păreau să aibă foarte mari calități artistice. Ambele doreau să devină actrițe și deja jucaseră roluri secundare pe scenele unor mici teatre.

Când fetele aveau zece ani, talentul lor a fost remarcat de un binecunoscut director de teatru. Asta a cristalizat decizia Mariei de a părăsi Rio de Janeiro, pe care îl iubea atât de mult și de a emigra la Londra, unde fetele ei puteau primi cea mai bună pregătire teatrală și unde soțul ei își putea dedica tot timpul poeziei. Mi-a mărturisit că nu mai fusese acasă de la sosirea ei la Londra.

Până la urmă Maria nu a reușit să-și găsească de lucru ca medic pediatru astfel încât să acopere necesarul de trai al familiei ei. În ultima clipă. postul care i-a fost promis nu s-a mai materializat.

I-a fost oferit un alt post cu remunerație bună, în domeniul oncologic, unde se confrunta mai ales cu copii și tineri suferind de leucemie, tumori Willms, etc. I-a displăcut intens această muncă. dar a continuat să o practice pentru a-și susține soțul și fetele. De asemenea ura Londra și îi era tot timpul dor de Rio, orașul în care a crescut. Descria cu multă plăcere și entuziasm plajele minunate, clima blândă, atitudinea relaxata și toleranța oamenilor, arhitectura izbitoare și prietenii pe care i-a avut acolo:

« Mă simțeam întotdeauna acasă oriunde în oraș. Fiecare stradă era ca livingul meu ». Mi-a mărturisit cu timiditate că îi era dor chiar și să vorbească propria limbă.

La vârsta de patruzeci și opt de ani, a sesizat o umflătură în sânul ei. Mai bine de un an nu a făcut nimic în legătură cu asta. Până la momentul la care a fost examinată de un coleg specialist, deja se mări se de câteva ori. Diagnosticul a fost adenocarcinom mamar. Atât în opinia ei cât și a colegilor săi, metastazele erau prea răspândite pentru a mai lua în considerare intervenția chirurgicală. S-a decis un program de chimioterapie, dar toată lumea era de acord că șansele erau foarte mici.

În acea perioadă am ținut un discurs la spitalul ei în Londra și după aceea mi-a solicitat o programare. Am discutat o oră despre viața ei, despre speranțele și fricile ei legate de viitor. Nu vedea posibilitatea de a găsi un post care să-i facă plăcere; de a trăi acolo unde își dorea sau de a trăi o viață care să o facă mulțumită și nerăbdătoare să se trezească dimineața. Soțul și fetele ei erau foarte fericiți cu viața lor și ea câștiga destul pentru a le permite asta. De-a dreptul brutal, pentru că am simțit că trebuia să-i produc un șoc ca s-o fac să acționeze în favoarea ei, am întrebat-o cum plănuia să-i întrețină în stilul în care s-au obișnuit după ce va fi în cimitir, luând în considerare prognosticul sumbru al cancerului ei. A părut total învinsă. După o lungă pauză, mi-a spus: « Știu că nu mai pot să fac asta. Am sperat că știi o cale pentru mine ». Tristețea și disperarea ei m-au mișcat adânc și preț de câteva minute, ne-am uitat unul la altul.

Apoi i-am spus că nu văd nici un motiv pentru care corpul ei ar lupta din răsputeri să-i salveze viața, nici un motiv pentru care să mobilizeze sistemul său imunitar si să își aducă resursele în sprijinul chimioterapiei. Prin acțiunile ei îi spunea corpului că mereu a fost rândul altcuiva, niciodată al său. Ar fi avut grijă de oricine, doar de ea nu. Evident, își spunea că nu merita să lupte pentru ea însăși.

A ascultat, s-a gândit puțin și apoi a spus: « E ca și cum mi-aș repeta că pentru mine dulceața e întotdeauna ieri și mâine. dar niciodată azi ». Am încuviințat asupra acestui mesaj și am stat pentru un timp într-o tăcere tristă și plină de compasiune.

Era clar o situație de urgență. Ea era într-o formă fizică și emoțională foarte precară și evident ambele se înrăutățeau. Nu era mare lucru de pierdut. Urma să plec din Londra în câteva zile și nu prea puteam să lucrez prin telefon sau mail. Liderul spiritual și filozoful Edgar Jackson a accentuat faptul că în unele situații, omul precaut e doar la un mic pas de omul fără valoare. I-am spus Mariei povestea femeii care făcea plajă goală. Un pițigoi frumos a coborât în zbor și s-a așezat pe glezna ei. I-a zâmbit iubitoare. Apoi un fluture mare portocaliu cu negru a poposit pe genunchiul ei. Din nou a zâmbit cu căldură. O libelulă superbă cu aripi irizate a aterizat pe umărul ei. Și ea a primit zâmbetul ei de bunvenit, asemeni frumosului sticlete care s-a cățărat pe degetele ei de la picioare. Apoi un țânțar s-a așezat pe pieptul ei și a înțepat-o: L-a privit și a zis: « Ei bine. Toată lumea jos de pe mine! ».

La vorba asta, Maria a râs mult mai tare decât cerea gluma. Apoi părea că se gândește foar1e intens timp de câteva minute. Într-un final, m-a privit și un zâmbet ... s-a întins pe fața ei. « Chiar crezi că aș putea? » m-a întrebat.

Era gata de acțiune asemeni unui motan cu coada zburlită. A avut nevoie doar de o direcție și un factor declanșator. Direcția i-o furnizasem în prelegere, iar declanșatorul a fost discuția noastră. Era o plăcere să o văd acționând. Auzisem înainte despre personalitatea braziliană “sălbatică, furtunoasă”, dar nu mă așteptasem să văd stereotipul în plină manifestare.

În seara aceea Maria a convocat familia la o întrunire și a anunțat (se pare că nu în termeni vagi) că acum era rândul ei. Trebuiau să se producă schimbări, pentru că ea nu mai putea să întrețină întreaga familie. Dacă ea murea, urmau să fie pe cont propriu oricum, așa că puteau toți să facă măcar o încercare finală, disperată, pentru a ajuta sistemul ei imunitar să susțină chimioterapia. Le-a mai spus că avea destulă experiență ca oncolog încât să-și dea seama că în cazul unui cancer ca al ei, asta era singura șansă. Pentru a face lucrurile să se petreacă, trebuiau făcute transformări interioare majore și schimbări în stilul lor de viață.

În primul rând i-a spus soțului că mulți poeți de succes și-au câștigat existența din meserii obișnuite. Dacă dorea putea să urmeze exemplul idolului său, Edwin Arlington Robinson și să vândă bilete la metrou, nu avea nimic împotrivă, dar simțea că i s-ar fi potrivit mai bine să lucreze ca desenator sau ceva de genul, chiar dacă nu mai profesase în inginerie de opt ani. Apoi copiii: urmau să se mute de la școlile private la școli publice obișnuite. Își puteau continua o parte din orele private de actorie, dar de asemenea vor trebui să lucreze cu ora dacă nu își vor permite orele de actorie.

Bineînțeles că, în caz că nu găseau angajare profesională, puteau munci ca vânzătoare, chelnerițe sau în orice altă meserie pe timpul vacanțelor de vară și de Crăciun. Urma ca menajera să plece și toți să participe la munca din gospodărie. Ea însăși urma să-și dea demisia și să-și ia rezidențiatul în pediatrie ca să se pună la punct cu ultimele tehnici și apoi să pornească de acolo. Întoarcerea în Brazilia când gemenele urmau să fie pe picioarele lor a fost lăsată ca posibilitate de viitor.

Probabil că a fost o întrunire de familie memorabilă. La sfîrșitul ei toți au fost de acord cu noul program, după cum spune Maria « cu mult mai puțină supărare și opoziție decât mi-aș fi închipuit. Am aflat că le pasă de mine, că mă iubesc, chiar dacă nu îi mai puteam întreține. Sunt surprinsă că asta m-a surprins! »

În următoarele șase luni soțul ei a obținut o slujbă de nivel inferior într-o firmă de inginerie. A spus că îl solicita la minim, astfel încât îi rămânea multă energie pentru poezia lui (de-a lungul timpului a avut succes rezonabil în poezie – a publicat două volume de poezii și de asemenea a publicat poezii în câteva reviste. Aceste cărți i-au adus acel mic venit pe care cărțile de poezie îl aduc în general). Fetele au muncit cu normă redusă și și-au exprimat destul de multe frustrări pentru că au fost nevoite să facă asta. Ele s-au plâns într-un mod tipic adolescentin și a fost nevoie să li se reamintească de îndatoririle lor casnice. Ambele și-au plătit orele de actorie și au obținut câteva angajări mărunte pentru reclame comerciale TV și în teatre obscure, de avant-gardă. Maria și-a dat demisia din oncologie și a obținut rezidențiatul în pediatrie. După un an a început să muncească cu normă întreagă în acest domeniu. A fost plătită mult mai puțin decât în oncologie, dar i-a plăcut mult mai mult munca ei.

La sugestia mea a consultat și un nutriționist pentru a-și îmbunătăți dieta și pentru a o ajuta atât la potențarea tratamentului chimioterapic, cât și la evitarea efectelor adverse.

Am ținut legătura cu ea. Chimioterapia a avut un succes peste așteptări. Masele tumorale s-au micșorat, dar nu au dispărut. În prezent, patru ani mai târziu, starea medicală pare, cel puțin temporar, stabilizată și este ținută sub supraveghere medicală. Simte că viața ei este împlinită și interesantă. Vacanțele de vară le-a petrecut în Rio de Janeiro. Din lipsă de bani, de obicei a mers doar singură. Nu au decis încă dacă să se mute sau nu înapoi în următorii ani.

Munca ce a dus la scrierea acestei cărți a început în 1947, când un prieten de-al meu psiholog, Dr. Richard Wolthington mi-a spus că analiza teste de personalitate a câtorva oameni cu cancer. Simțea că istoricul vieții lor emoțional avea un rol în dezvoltarea bolii lor și că acest aspect trebuia investigat. Dick este cel mai bun la aceste teste de personalitate din câți cunosc eu – le înțelege profund și extraordinar de bine – și am învățat să nu ignor din spusele lui nimic de genul ăsta. Mi-am clasat ideea undeva în minte pentru o explorare când va în viitor.

Doi ani mai târziu eram din nou în armată (după al doilea război mondial, am spus da, atunci când armata m-a întrebat dacă rămân în rezervă. Aveam ideea că aceasta era un fel de asociație de absolvenți!)

Muncind într-un post foarte deprimant într-o clinică militară de igienă mentală în Arkansas, aveam nevoie de ceva interesant pentru a-mi ocupa mintea. M-am întors la idea lui Dick și am început să o examinez.

Asociația Medicală Județeană avea o bibliotecă de la începutul anilor 1800. De atunci, toți medicii locali au lăsat moștenire bibliotecii cărțile lor. Am început să mă duc seara pe acolo. Privind datele cu ochiul unui psiholog. Îmi era foarte clar că factorii psihologi ci ar fi putut juca un rol într-un mare procent din statisticile referitoare la cancer.

Ratele mai mari de mortalitate în cazul văduvelor și văduvilor indiferent de vârstă, ocupație, copii, dietă sau orice factor evident, erau doar un exemplu al dovezii că există aici ceva ce merită cercetat.

După ce am părăsit din nou armata doi ani mai târziu, am vorbit cu Dick despre ce am descoperit. Era impresionat. A convocat un grup de oameni de afaceri. am organizat o strângere de fonduri. am înființat o fundație ~i am strâns suficienți bani ca să mă întrețin parțial timp de un an. Am rămas în acest proiect timp de paisprezece ani cu normă întreagă și cu norma redusă pentru alți douăzeci si doi de ani. Această carte este rezultatul acelei munci.

În momentul în care am început să muncesc intensiv, primul lucru pe care l-am aflat a fost că până în anul 1900 legătura dintre cancer și factorii psihologi ci a fost acceptată în mod obișnuit în cercurile medicale. Am studiat cele mai importante că1li despre cancer ale secolului XIX (apelând la regula veche potrivit căreia dacă trecea prin trei ediții, era calificată drept carte importantă). Toate în afara de una spuneau același lucru: « Bineînțeles că istoricul vieții emoționale foloseau mai multe exprimări pentru asta, dar înțelesul era același joacă un rol major în predispoziția

Pag. 11 – 15