Pe cat de enigmatica este biografia autorului, pe atat de plina de mister
este si istoria cartii ce-i poarta numele. Versiunea actuala, editata de Guo
Xiang (? - 312 e.n.), unul dintre reprezentantii de seama ai miscarii
neo-daoiste, dateaza din timpul dinastiei Han. In aceasta varianta,
Zhuangzi are numai 33 capitole, din cele 52 cate erau mentionate in
Han Shu (lucrare de la sfarsitul secolului I i.e.n.), impartite in trei
sectiuni: neipian (“capitole interne”, I-VII, atribuite in mod
traditional lui Zhuangzi), waipian (“capitolele externe” VIII-XXII,
unde specialistii gasesc o interventie straina mai mare) si zapian
(„capitole mixte”, XXIII-XXXIII, cu un evident caracter compozit). In ceea ce
priveste primele sapte capitole (neipian), exegetii sunt de acord ca
apartin unui singur autor, prin traditie Zhuangzi (tot asa cum cartea Dao de
jing – Cartea despre Dao si virtute – este lucrarea lui
Laozi). Opinia lor se intemeiaza pe faptul ca in cadrul lor Maestrul daoist isi
expune principalele idei, stilul este unitar si nu se regasesc repetitii sau
preluari. In ceea ce priveste celelalte capitole, punctele de vedere incep sa
fie divergente.. .
Capitolele, indiferent de sectiunea din care fac parte, nu amintesc prin
nimic scriitura Antichitatii grecesti in care fie argumentele, ca niste caramizi
bine fasonate, se imbina perfect in constructia solida a ideilor sustinute (la
Aristotel), fie dialogurile spumoase, presarate cu glume, pilde, istorioare din
mitologie si istorie, ii pun in dificultate pe interlocutorii lui Socrate (la
Platon). Nu regasim nici macar conversatia cu tenta moralizatoare din
Analectele lui Confucius. Sau mai curand le intalnim pe toate, atent
dozate in paragrafe mici, ca cioburile colorate de vitraliu. Invatacelul este
cel care trebuie sa le asambleze, dupa lecturi repetate si cugetari adanci, in
Marele Tot in care se cuibareste viziunea autorului. De aceea, nu poate fi
considerat o impietate faptul de a regrupa o parte dintre ideile maestrului
daoist in cinci teme ce strabat intreaga lucrare, anume: „Dao”, „Cunoastere”, „Oameni aparte”, „Scoli filosofice” si „Povestiri”. Insa, pentru
oricine care s-a aplecat macar o data asupra gandirii chineze, faptul de a
declara ca partile unui intreg se interconditioneaza este o tautologie. La
Dao pot ajunge prin Cunoastere numai Oameni aparte care, de regula,
apartin unor Scoli filosofice si devin personaje de Povestiri pline de
invataminte. Ca urmare, faptul ca multe din fragmentele incadrate intr-o
sectiune si-ar putea gasi locul foarte bine si in alta sau in mai multe nu va fi
catusi de putin surprinzator.
Dao
Considerat de multi specialisti drept concept daoist, in fapt, dao
se dovedeste a fi, alaturi de tian (“cer”), de (“virtute”),
li (“ritual”), yi (“dreptate”) si ren („omenie”), una
dintre notiunile arhaice care isi au originea in traditiile populare stravechi
si in cultul stramosilor. Semnalat si definit in cele mai vechi Clasice
confucianiste – Shu jing (Cartea Edictelor), Shi jing
(Cartea Poemelor) si Yi jing (Cartea Transformarilor) – cunoscute sub aceasta denumire nu pentru ca ar fi fost scrise de Confucius, ci
pentru ca el a fost acela care le-a sistematizat, dao a fost preluat,
interpretat si valorificat de toate curentele de gandire, indiferent de
orientare sau de momentul aparitiei lor. De aici, multiplele sensuri ce i-au
fost atribuite, dificultatea de a-l defini si, desigur, de a-l traduce.
Alcatuit din radicalul „a se misca pas cu pas” (chuo) si foneticul „cap” (shou), dao a fost definit in moduri diverse de diferiti
sinologi, in functie de epoca in care au trait, pregatirea pe care au avut-o,
orientarea religioasa si/sau pozitia adoptata de confrati. Divergentele cu
privire la dao apar chiar in stadiul de identificare a originii si
sensului radicalului chuo. Daca Leon Wieger, pornind de la ideea ca
chuo, interpretat drept „o inaintare si o oprire”, l-ar fi inlocuit pe
xing („a merge”, „a pasi cu piciorul drept inaintea celui stang”), il
traduce pe dao prin: „a merge inainte”, „cale”, „drum”; „principiu”, „regula”, „lege”, „a indrepta”; „vorba”, „a vorbi”, „curgerea unui discurs”, „a
conduce”, Joseph Needham interpreteaza acelasi radical drept „incrucisare de
drumuri”, iar Alan Watts, impartasind opinia lui Leon Wieger cu privire la
chuo, o duce mai departe: asociind inaintarea cu Yang si
oprirea intr-un loc cu Yin, ne propune sa ne gandim la chuo ca
la un „ritm inteligent” prin intermediul caruia incearca sa explice diferitele
sensuri pe care traducatorii i le-au conferit lui dao: „Cale”, „Ratiune”, „Providenta”, „Logos” si chiar „Dumnezeu”, concept abstract,
intraductibil, folosit ca atare, Dao. |
Adevăr Divin
