Iubește la timpul prezent

Hai să fim doi. Egoul și Esența

Pentru a înțelege. relațiile, trebuie să începem să înțelegem cine suntem cu adevărat. Nu-l putem cu­noaște pe celălalt cu adevărat, dacă nu ne cunoaștem pe noi înșine. Dificultatea de a-l cunoaște pe celălalt constă în înțelegerea eronată a ceea ce el sau ea este. Îi luăm pe ceilalți drept ceea ce ei ne spun: ne poves­tesc ce fac și ce le place și credem că îi cunoaștem. Considerăm că acest fel de a fi este ceea ce ei sunt. Problemele încep chiar acolo pentru că, în funcție de ceea ce facem și ceea ce ne place, avem felurite idei dacă să ne placă sau nu că ei fac sau nu ceva sau că le place ori nu le place ceva anume.

Așa că trebuie să revenim la origine, la esențial­ la ceea ce se află dincolo de masca despre care cineva spune că este sau că noi suntem. Ceea ce se află în spatele măștii este identic de la o persoană la alta, pentru că, în realitate, există o singură Ființă! Acesta este adevărul fundamental al vieții: o singură Ființă creează toate acestea, toate expresiile diferite ale vieții. Există o singură Ființă, și nu numai că tu ești această ființă, dar toți ceilalți și totul în jurul nostru reprezintă această Ființă! Gândește-te pentru o clipă la acest lucru. Cum ar arăta viața ta dacă ai trăi pe deplin acest adevăr, dacă l-ai simți în profunzimea ființei tale? Cum ar fi să știi că celălalt este propriul tău sine și, mai mult, că celălalt este Sinele Divin?

Acest adevăr este totuși foarte dificil de înțeles pentru că suntem programați să ne vedem pe noi înșine și pe ceilalți ca entități separate. Chiar mai mult, noi funcționăm cu ajutorul unui organism corp-minte care este programat să experimenteze diferențele ca pe o amenințare potențială. Egoul –acel aspect al nostru care pare să fie regizorul filmu­lui nostru și care se folosește de mintea noastră pen­tru a face acest lucru – este profund condiționat sau programat pentru a reacționa la diferențe, conside­rându-le ca fiind străine de el însuși, și deci o potențială amenințare. El îi vede pe ceilalți ca pe o amenințare pentru supraviețuirea lui, dar are nevoie de ceilalți pentru a supraviețui.

În ce dilemă și situație interesantă ne găsim! Atâta vreme cât ne percepem pe noi înșine ca fiind una cu egoul și cu mintea, vom simți tensiune între noi și ceilalți, mai ales atunci când ne raportăm la diferențe. Din moment ce fiecare ființă este unică, diferită de toate celelalte, această tensiune este aproape neîntreruptă. Ocazional, scăpăm de tensi­une atunci când întâlnim pe cineva care ne seamănă din anumite puncte de vedere, sau cel puțin atunci când credem că ne seamănă, dar, în cele din urmă, diferențele nu încetează să apară.

Egoul simte că este cazul să facă ceva în legătură cu aceste diferențe. Le arată cu degetul, le judecă, se ceartă cu ele, le atacă și caută să le schimbe. Diferen­țele fac egoul să se simtă superior, inferior, în apărare, înspăimântat sau furios – dar nicidecum iubitor, blând, compasiv sau măcar curios. Pentru ego, diferențele stârnesc conflicte interioare și exterioare și o mulțime de sentimente. Așa experimentează egoul relațiile.

Pentru ego, relațiile sunt dificile și dătătoare de stres, iar ceilalți oameni nu prea au niciodată drep­tate. „Doar dacă...”, visează el. Este evident că pro­blema o reprezintă faptul că persoana potrivită încă nu i-a ieșit în cale: „Doar dacă persoana potrivită ar apărea în viața mea, aș fi relaxat și aș trăi fericit până la adânci bătrâneți”. Chiar și celor care sunt deja într-o relație li se petrece adesea să viseze în secret la o relație „și mai perfectă”.

Acesta este modul în care egoul abordează orice aspect al vieții, nu doar relațiile: tânjește și speră la ceva mai bun, de fiecare dată. Niciodată nu este satisfăcut de viața lui, indiferent ce îi oferă ea. Își vede viața limitată, orice i s-ar petrece, la fel și relațiile. Atâta vreme cât identitatea noastră este legată de ego și de servitorul său loial, mintea egotică, nu vom fi niciodată mulțumiți de viața sau de relațiile noastre. Din fericire însă, noi nu suntem nici egoul, nici mintea noastră. Suntem doar programați să credem că suntem una cu egoul și cu mintea noastră. Odată ce înțelegi aceasta, începi să devii conștient de Sinele tău adevărat – Esența ta – și astfel îți trăiești viața și îți continui relațiile din acest punct, din Sine. Din Esență, iubirea adevărată este cât se poate de posibilă. Însă nu este posibilă din ego. Ce știe egoul despre iubire? Știe doar să-și protejeze interesele, iar lucrul acesta nu are ce să caute atunci când vine vorba de iubirea adevărată.

Iubirea înseamnă recunoașterea Sinelui Divin

Iubirea curge natural atunci când ne recunoaș­tem propriul Sine Divin în celălalt. Curge natural atunci când suntem capabili să vedem dincolo sau în spatele măștii egotice a adevăratului Sine, care reu­șește excelent să evoce iubirea. Toate calitățile pe care le iubim la celălalt sunt calități ale Sinelui Divin, ale Esenței: compasiune, înțelegere, înțelepciune, bună­tate, iubire, răbdare și forță interioară.

Acestea nu sunt trăsături ale egoului, care este cen­trat și focalizat doar pe nevoile sale. Unde găsești aici înțelepciunea, compasiunea și iubirea? Te miră oare că, atunci când te identifici cu egoul, nu te simți prea atrăgător? Egoul nu este atrăgător, în schimb Esența, da; și, privit din Esență, chiar și egoul devine atrăgător.

Egoul nu știe cum să iubească, dar Divinul din noi - Esența - știe. Esența iubește. Ea este, de aseme­nea, înțeleaptă, înțelegătoare, blândă, compasivă, sensibilă, răbdătoare și atentă. Orice ai vrea ca iu­bitul, iubita ori o altă ființă umană să fie, acest lucru vine din Esență, nu din ego.

Iubirea pe care egoul o are de oferit este pângă­rită de interesele proprii. „Mie ce-mi iese de aici?” este întrebarea care apare întotdeauna în interac­țiunea dintre egouri. Aceasta nu este iubire, ci ma­nipulare deghizată în iubire sau bunătate. Poate fi mai bună decât manipularea fățișă, dar tot nu poate fi vorba despre iubire, în sensul său cel mai pur.

Iubirea pură poate veni doar din natura noastră reală – Esența, care este bunătate curată. Esența iubește, pentru că se simte bine atunci când iubește; nu are niciun alt motiv pentru aceasta. De ce oare te simți bine atunci când iubești? De ce să nu te iubești pe tine însuți, propria ta creație? Așa cum mama și tatăl își iubesc copilul, Sinele Divin iubește întreaga creație - și în special Unitatea fiecărei creații. Esența iubește, pentru că este în natura ei să iubească. Iar noi iubim, pentru că este în natura noastră să iubim.

Egoul este acel aspect al nostru căruia îi este greu să iubească pentru că iubirea îl face să se simtă vul­nerabil. A iubi pe cineva îi dă acelei persoane putere, iar egoul vrea să fie el cel care deține puterea și con­trolul Dacă iubim pe cineva, se presupune că acea persoană are puterea de a ne răni și dezamăgi, iar egoul nu renunță cu ușurință la această putere. Și totuși egoul are nevoie să fie iubit, ceea ce îl face vul­nerabil Iubirea forțează egoul. Fără nevoia de iubire, egoul poate sta foarte confortabil departe de ceilalți. Nu ar trebui să se îndrepte către ceilalți sau să se poarte

Pag. 13 – 17