Povestea începe pe o
plajă, în momentul în care Anne-Dauphine a remarcat că fata ei mergea un pic
ezitant, cu piciorul îndreptat spre exterior. După o serie de analize, medicii
au descoperit că Thais suferă de o boală genetică rară. Abia împlinise doi ani
și nu îi rămăseseră mai mult de câteva luni de trăit. Autoarea îi face atunci o
promisiune fetiței sale: „Vei avea o viață frumoasă. Nu va fi o
viață ca a celorlalte fete, dar va fi o viață de care tu vei putea fi mândră. Și nu vei fi niciodată lipsită de
iubire.“
Confesându-și experiența,
Anne-Dauphine Julliand ne demonstrează că există viață și
după moarte: moartea lui Thaïs, fiica sa în vîrstă de doi ani, care s-a stins
din cauza unei boli genetice rare. Totul începe pe o plajă, în momentul în care
Anne își dă seama că fetița ei
merge cu un picior îndreptat spre exterior: „Un mers adorabil dar un pic
ezitant. Mi-am dat seama la sfârșitul verii. Îmi place să privesc urmele
piciorușelor ei pe nisipul ud”.
Verdictul medicilor va deschide un lung șir de
dezechilibre, atît în interiorul ei, cît și în sînul
familiei sale: „Cînd au aflat că Thaïs este bolnavă, mulți au
crezut că viața mea se va transforma în coșmar.
Acum au ocazia să înțeleagă că lucrurile nu au stat deloc
așa”.
„Thaïs nu va mai lăsa niciodată urme pe nisip”, deoarece boala, pas cu pas,
îi va afecta funcțiile motrice, ajungînd la paralizie totală.
Dragostea pe care i-o poartă micuței o
determină pe Anne să suporte orice, chiar și
suferința: „O cunoaștem atît de
bine, acest musafir inoportun al vieților noastre.
Am trăit-o sub toate fațetele”, mai puțin pe
cea care să o împingă la disperare.
Relația și modul
special de a comunica cu fiica ei, care nu mai auzea, nu vorbea și nu
vedea, demonstrează că „noi nu vedem bine decît cu inima”. Uneori, esențialul
este invizibil pentru simțuri.
„Urme pe nisip” evocă o realitate în care cuvinte precum moarte, suferință sau
sacrificiu nu sînt tabuuri. „Din pudoare sau frică excludem din vocabularul
nostru cuvinte precum «moarte». Nu cuvintele rănesc, ci felul în care sunt
spuse”.
Povestea Annei-Dauphine Julliand impactează emoțional.
Ea arată că suferința nu este un impediment în a-ți
trăi viața ca înainte: „Întoarcem o nouă filă din viața
noastră… Cînd într-o zi, cineva apropiat mă va întreba cum trebuie să se comporte
cu noi, întinzîndu-și mîinile goale cu palmele îndreptate
spre cer, în semn de neputință, îi voi
răspunde fără ezitare: «Ca înainte. Ca și cu ceilalți.
Normal»”. | 
Adevăr Divin
