Uneori câștigi, uneori înveți

„Dacă începi să vezi pierderile ca pe niște oportunități de a te dezvolta învățând ceva din ele, atunci vei deveni de neînvins. În viață vei avea și neplăceri, însă dacă ești echipat așa cum se cuvine, pierderea în sine nu te va copleși. Cel care va trage învățăminte după ce a trecut și prin momente mai puțin fericite va fi stăpânul propriei vieți. E mai mult decât un ghid care ne învață cum să depășim perioadele mai dificile, fiindcă ne oferă cel mai prețios dar dintre toate: speranța.“

– John Wooden, jucător și antrenor emerit de baschet

1

Eșecurile sunt dureroase

Robert Schuller, un prieten foarte bun de-al meu, m-a întrebat la un moment dat: „Ce ai încerca să faci dacă ai ști sigur că nu dai greș?”. Este o întrebare extraordinară, extrem de inspirațională. Când o aud, cei mai mulți oameni încep să viseze din nou, motivați fiind să își îndeplinească țelurile și să își asume mai multe riscuri.

Am și eu, la rândul meu, o întrebare pe care o consider cel puțin la fel de importantă. Ce anume înveți atunci când dai greș?

Oamenii sunt dispuși să vorbească destul de repede despre vi­surile lor, dar aproape niciodată nu sunt suficient de pregătiți pentru a răspunde la întrebările referitoare la propriile defecte. Majoritatea preferă să nu vorbească despre greșelile și eșecurile personale. Nu vor să se confrunte cu propriile pierderi, fiind jenați de ele. Și când se trezesc că au dat greș, își spun un lucru cât se poate de banal: „Uneori câștigi, alteori mai și pierzi...” Mesajul este următorul: „Poți spera să învingi, dar așteaptă-te să mai și pierzi ... indiferent de situație, împacă-te cu ea.”

Ce e greșit aici? Ei bine, nu așa gândesc adevărații învingători! Oamenii de succes abordează total diferit o pierdere. Nu încearcă să pitească gunoiul sub preș. Nu o iau la fugă și nici nu își îngroapă capul în nisip. Atitudinea lor nu este sub nici o formă una de genul Uneori câștigi, alteori mai și pierzi ... Ba dimpotrivă. Sunt absolut con­vinși că uneori câștigi, alteori însă înveți. Înțeleg foarte bine și sunt conștienți de faptul că cele mai bune lecții de viață sunt deprinse din eșecuri – atunci când le abordăm așa cum trebuie.

Culmea neatenției

De-a lungul vieții, am ieșit de multe ori victorios, dar am avut și partea mea de pierderi. Unele, evident, nu din vina mea. Cu toate acestea, de cele mai multe ori am avut o contribuție proprie, în sen­sul că am făcut alegeri greșite și erori absolut prostești. Pe 12 martie 2009, mi-am dat cu adevărat în petic. Am încercat să trec de controlul de securitate de la aeroport în condițiile în care îmi uitasem în servietă un pistol. Era caz penal! Și a fost de departe cel mai stupid lucru pe care l-am făcut vreodată. Iată cum s-a întâmplat totul.

În urmă cu un weekend, fusesem în Birmingham, Alabama, pen­tru a susține un discurs la Church of the Highlands – o biserică extraordinară, cu un lider minunat, pe nume Chris Hodges (de altfel, un bun prieten de-al meu, membru al EQUIP, organizația non-profit pe care am înființat-o pentru a preda leadershipul în întreaga lume). Oamenii de acolo erau fantastici și m-am simțit foarte bine în compania lor.

De cele mai multe ori când urmează să susțin asemenea conferințe, prefer zborurile comerciale. Dar atunci când locul respectiv este departe de casă și asta înseamnă că nu mă pot întoarce în aceeași zi, astfel încât să dorm în patul meu, încerc să găsesc un zbor privat. Așa s-a întâmplat și în momentul în care a trebuit să ajung la Chris, în Birmingham.

În drum spre aeroport, la zborul de întoarcere, un prieten de-al lui Chris, care se afla alături de noi, a ținut neapărat să îmi facă un cadou: un pistol Beretta.

„Pentru Margaret”, mi-a spus el, „ca să se simtă în siguranță când tu nu ești acasă.”

Am prieteni care știu o mulțime de lucruri despre arme. Unii sunt chiar vânători pasionați. I-am însoțit într-o mulțime de ase­menea ocazii. Am tras cu pușca și cu pistolul, însă nu pot spune că mă pricep la arme. Și, ca să fiu sincer, nici nu prea mă interesează. Nu sunt nici pro, nici contra armelor de foc. Și nici la capitolul tehnică nu stau foarte bine. Știam doar că pistolul îmi fusese dăruit din toată inima, așa că l-am acceptat și l-am pus în servietă.

După aterizare, pilotul a observat cât este de frumos și m-a întrebat dacă știu să îl încarc.

„Habar nu am”, i-am răspuns eu. ,,O să-ți arăt eu”, mi-a spus el.

Mi-a încărcat pistolul, a verificat să aibă siguranța trasă și mi l-a dat înapoi. L-am pus din nou în geantă și fi-am îndreptat spre casă. După care am uitat cu totul de el.

Următoarele zile am fost extrem de ocupat. Urma să susțin o conferință în Dallas și m-am concentrat asupra acestui angajament. Pentru o fracțiune de secundă, în timp ce lucram la discurs, m-am gândit: „Să nu uit să scot pistolul din geantă”. Însă chiar aveam inspirație, așa că nu voiam să mă opresc din lucru, spunându-mi că mă voi ocupa de asta ulterior.

A trecut vremea, iar eu eram la fel de ocupat. Lucram aproape tot timpul, așa că, înainte să-mi dau seama, a sosit și ziua plecării, îndreptându-mă către aeroport.

Dacă ești ceva mai în vârstă, poate că îți aduci aminte de un personaj de desene animate numit Dl. Magoo – un bărbat care trecea printr-o mulțime de situații periculoase, fără să aibă totuși vreo neplăcere. Unii dintre prietenii mei începuseră să mă strige Dl. Magoo. (Dacă ești mai tânăr, gândește-te la Forrest Gump. Uneori îmi mai spuneau și așa.)

În joia aceea nefericită, m-am îndreptat către poarta de acces și am pus servieta pe banda rulantă. Chiar înainte să fiu verificat cu detectorul de metale, mi-am adus aminte de pistol.

Intrând în panică, am țipat: „Am un pistol acolo! Am un pistol!” Vă spun cu mâna pe inimă că este realmente cel mai stupid lucru pe care l-am făcut vreodată. Mă simțeam un idiot. Și, pentru ca lu­crurile să fie și mai rele, mulți dintre cei de la punctul de control mă cunoșteau, inclusiv cel care verifica ecranul de scanare a bagajelor de mână și care mi-a spus: „Domnule Maxwell, îmi pare sincer rău, dar sunt nevoit să raportez acest incident.” Nu eram deloc surprins. Au oprit îmbarcarea, mi-au pus cătușe la mâini și m-au luat de acolo.

Șeful diviziei de securitate care a completat raportul pentru poliție mă cunoștea și el, dar, cu toate acestea, timp de o oră, cât a durat totul, s-a comportat cât se poate de oficial. După ce a finalizat însă procedura, s-a întors spre mine și mi-a spus zâmbind: „Îmi plac foarte mult cărtile dumneavoastră. Dacă știam că ne vom întâlni în acest context, îmi aduceam câteva ca să îmi dați un autograf.”

„Dacă mă scoți din asta, îți trimit câte cărți vrei tu cu autograf, pentru tot restul vieții”, i-am răspuns eu. Cel care mi-a făcut foto­grafia pentru arhiva poliției mă recunoscuse și el. Când am fost adus în încăperea în care lucra, m-a întrebat surprins: „Domnule Maxwell, ce căutați aici?”

Mi-a scos cătușele și i-a spus ofițerului că nu era nevoie de așa ceva. Inutil să spun că nu am zâmbit deloc când m-a fotografiat.

Evaluarea pierderilor

Imediat după ce am fost eliberat pe cauțiune, m-am întâlnit cu avocatul meu, care mi-a spus pe uri ton categoric: „Trebuie neapărat să nu se afle nimic.”

„Imposibil”, i-am răspuns eu, povestindu-i de toți cei implicați, care mă și recunoscuseră, de altfel. Evident, știrea a apărut în presă chiar în acea seară. Pentru a-i înștiința pe toți ce anume se întâmplase și pentru a diminua pagubele la nivel de imagine, înainte ca totul să se răspândească, am postat pe Twitter următorul mesaj: „Definiția prostiei: primești un pistol cadou, îl uiți în servietă și pleci la aeroport. Ofițerii de la securitate nu au fost deloc încântați!”

Mi s-a întâmplat de foarte multe ori să nu fiu atent. Evident că știam că nu trebuie să te duci la aeroport cu un pistol în bagajul de mână. După incidentul acela, m-am admonestat des­tul de sever pentru neglijența de care dădusem dovadă. Cuvintele lui Hugh Prather mi se po­triveau perfect: „Uneori reacționez făcând greșeli, ca și cum m-aș trăda singur. Teama de a nu cumva să greșesc pare să fie bazată pe o convingere ascunsă de-a mea, aceea că, în principiu, sunt perfect și că, dacă aș putea fi mai atent, nu voi păți nimic. Însă o greșeală este un fel de declarație prin care spun cine sunt, un indicator al căii pe care intenționez să o urmez ...

„Atunci când am învățat din greșeli, m-am dezvoltat pe plan personal”

Concluzia pe care am tras-o în urma acestei experiențe a fost că trebuie să fiu mai atent. Greșelile sunt acceptabile atâta vreme cât pagubele nu sunt foarte mari. Sau, așa cum se spune în Texas: „Nu contează cât de puțin lapte mulgi atât timp cât ai o vacă!”

Sunt convins că fiecare dintre noi am fost la un moment dat pe cale să comitem greșeli stupide - sau chiar am făcut-o. Aș fi putut să „îmi pierd vaca” în urma acestui-incident. Nimeni nu se controlează atât de bine încât să nu comită niciodată o greșeală prostească. Poți pierde într-o singură clipă tot ceea ce ai construit într-o viață în­treagă. Speram totuși ca integritatea care mă caracteriza se vreme îndelungată să cântărească mai mult decât un act stupid.

Din fericire, când povestea a fost făcută publică, prietenii au strâns rândurile în jurul meu și m-au susținut. Fiindcă știam că oa­menii îmi vor pune întrebări, am scris imediat pe blogul meu, JohnMaxwellonLeadership.com, o postare intitulată „Stupid este cel care face lucruri stupide”. Reacția cititorilor a fost pur și simplu copleșitoare. Cuvintele lor de încurajare mi-au ridicat extraordinar de mult moralul.

Câțiva prieteni au dat dovadă chiar de foarte mult umor. În mo­mentul în care am susținut un discurs la Crystal Cathedral, Gretchen Schuller mi-a spus pe un ton cât se poate de serios: „John, cei de la departamentul de securitate vor să te percheziționeze înainte să te apuci să ne vorbești.” Bill Hybels mi-a scris un mesaj amuzant: „Nici un scandal legat de sex sau de bani? Absolut plictisitor...” Angela Williams i-a trimis un e-mail asistentei mele, Unda Eggers: „Spune-i lui John că este eroul meu. Chiar a crescut în ochii mei. Provin dintr-o familie de «pistolari». Soacra mea a fost arestată în anii ‚80, pe aeroportul din Atlanta, fiindcă avea în geantă un pistol mare, genul acela Clint Eastwood... de care uitase.” Iar Jessamyn West mi-a transmis: „Este foarte ușor să uiți greșelile pe care le-au făcut ceilalți; este nevoie însă de mult mai mult efort ca să uiți că au asistat la greșelile pe care le-ai făcut tu însuți.”

Pag. 15 – 19