STELE
DINCOLO DE TELE5COP
Unii oameni spun că,
înainte de a ne naște, ne stabilim o serie de întâlniri cu cei care ne vor
influența destinul. Dacă aș fi știut cât de mult îmi va schimba lumea acest om
ciudat, l-aș fi căutat cu mult timp în urmă. Dar el m-a învățat că nu poți
programa viața. Sunt încă multe lucruri pe care aș fi vrut să i le comunic. Poate
că dacă vă spun vouă’ povestea mea, o va auzi cumva și el...
Am ajuns la interviul
pentru o slujbă la fabrica de roabe cu douăzeci de minute mai târziu. Bert
Everit a ieșit din micul său birou purtând o pereche nouă de blugi Wrangler și
un pulover destul de larg pentru a ascunde « modesta » sa burtă
asemănătoare cu a lui Buddha.
M-a întâmpinat călduros
și mi-a strâns mâna vreme îndelungată. Pentru o secundă m-am temut că mă va
îmbrățișa, dar nu a făcut-o.
– Te așteptam, mi-a spus
el fără nicio altă introducere.
Oare am pierdut slujba
chiar înainte de a fi angajat? Nu puteam să-mi permit acest lucru. Situația
creditelor mele se înrăutățea cu fiecare zi ce trecea.
– Mă scuzați că am întârziat... Era aglomerație pe...
– Nu, nu, nu-ți face
griji, râse el. Abia așteptam să te cunosc.
Oare așa îi întâmpina
acest individ pe toți cei care veneau la interviu? Înainte de a înțelege modul în care am fost primit, m-a luat cu el și m-a prezentat tuturor șefilor de
departamente, de parcă aș fi fost o veche cunoștință de-a sa. În tot acest timp
și-a ținut mâna În mod reconfortant pe umărul meu, m-a privit drept În ochi și
mi-a pus mai multe întrebări despre viața mea decât despre abilitățile pe care
le aveam. În ora petrecută cu el am primit mai multă atenție decât atunci când
mergeam la psiholog.
Când domnul Everit m-a
invitat să rămân la cină, nu am fost prea surprins. M-a condus la apartamentul
lui de tip studio din spatele fabricii, o locuință ce aducea cu bârlogul unui
hobbit, presărată cu carapace de țestoase de Galapagos, filmele Închiriate ale
lui Anthony Robbins și o colecție rară de figurine Yoda. Am mai Întâlnit oameni
asemenea lui. Erau fie nebuni, fie genii. Poate amândouă.
Și-a pus un coif de
bucătar cu auto graful lui Wolfgang Puck, a gătit un delicios pește în stil cajun,
după care și-a deschis rezerva de coniac. Eram surprins să-I observ pe acest
individ straniu cu gesturi de o simplitate dezarmantă, un amestec de măiestrie
și umilință.
După masă, m-a scos pe
mica sa terasă ce dădea spre o vale luxuriantă, de unde puteam auzi vocile
vietăților nopții.
– Cât de bine e aici!
spuse el, cu o sclipire în ochi, în timp ce inspira adânc aerul de țară.
Luna nu răsărise încă,
iar cerul de noapte mă uimea cu miliardele sale de stele.
– Vă vine să credeți câte
stele sunt pe cer? l-am Întrebat eu.
– Da, îmi vine – de aceea
le pot vedea, răspunse el. Dominic nu s-a abținut deloc. Dominic? M-am întors
spre el. – Cine naiba e Dominic?
– Dominic este numele pe
care i l-am dat eu lui Dumnezeu.
– Dar de ce nu-i spuneți
Dumnezeu?
– Cuvântul a fost destul
de mult folosit de-a lungul anilor. Îmi place mai mult Dominic. Atunci Dominic
să fie.
– Dominic a creat
universul cu o fantastică abundență. De-a dreptul extravagant. Cascada Niagara
a fost ideea Lui, spre deosebire de acele invenții prostești pe care le pui la
duș pentru a drămui apa. Trebuie să stai acolo de două ori mai mult pentru a te
uda. Atunci care e ideea? Ecologiștii ar trebui să înțeleagă aluzia.
Stăteam acolo, asimilând
totul și întrebându-mă dacă Bert Everit este o salcie singuratică sau dacă îi
lipsește vreo doagă.
– Acolo unde te uiți acum
sunt milioane de stele, continuă el pierzându-se în peisaj. Și dincolo de ele
se află alte miliarde. Își puse mâinile după cap și se aplecă atât de mult, încât
credeam că o să cadă.
– Ai putea construi un
telescop mai mare decât domnul Everit și tot ar mai exista numeroase stele pe
care nu le-ai putea observa. Universul este coșmarul unui numărător de boabe,
dar deliciul unui mistic.
Nu m-am gândit niciodată
la univers ca fiind infinit de bogat. Petreceam mai mult timp să-mi sincronizez
venirea și plecarea din apartament, astfel încât să nu fiu încolțit de gazdă.
– Ai fost vreodată în
Hawaii? m-a întrebat el brusc. Hawaii? Glumești?
– Nu l-am văzut decât la
televizor și în filme. Eu am fost acolo cu Marlene în luna de miere.
E un loc grozav. Totul
este gigantic. Frunzele palmierilor sunt așa de mari, încât este nevoie de doi
oameni pentru a încărca una într-un camion. Am întrebat un cuplu de-acolo: «Aveți
anotimpuri în Hawaii?» Doamna mi-a răspuns chicotind: «Da, în fiecare toamnă ne
certăm cu privire la cine o să grebleze frunza!»
Oare toate acestea erau
adevărate sau le inventa pe parcurs?
– Ai fost vreodată În
Australia?
– Nu.
– Am fost acolo în
interes de serviciu. Am văzut statui a unui cangur preistoric de 10 metri. Mamă!
Îți poți imagina că te afli în mașină, cotești și te trezești față-n față cu un
astfel de exemplar?
Își plesni coapsa și
râse, cu siguranță se amuzase tare.
– Ai fost vreodată în
timpuri preistorice? Oare chiar m-a luat de fraier?
– Din câte îmi amintesc,
nu am fost. .
– Odată, la un muzeu, am
văzut o replică a unui armadillo de dimensiunea unui Volkswagen Beetle. Bine,
bine.
– Unde vreți să ajungeți
cu toate astea? Se jucase destul cu mine.
– S-a dorit ca viața să
fie mare și abundentă.
Totul, peste tot, să fie
În cantități infinite, având capacitatea de a se reproduce în număr infinit pentru
totdeauna. Destul, din toate pentru toți. Etern.
E posibil să fie așa, dar
atunci, m-am gândit eu, de ce înainte de a merge undeva, trebuie să trec pe la
benzinărie pentru a-mi umfla roata din spate ce răsuflă mereu? Dacă mi-aș
permite o roată nouă, aș cumpăra-o. Între timp, oamenii mor de foame, copacii
dispar, mai repede decât pâinea caldă, iar apa de la robinet are gust de lichid
de transmisie.
– Deci, ce s-a petrecut,
domnule Everit? l-am întrebat eu direct. Dacă universul este atât de abundent,
de ce lucrurile bune sunt așa de tare și de ce nu au toți oamenii ceea ce-și
doresc?
El a rămas tăcut o
perioadă. M-am gândit că l-am blocat. În final, s-a Întors spre mine și mi-a
spus:
Pag. 15 – 19 | 
Adevăr Divin
