Ne despărțim sau rămânem împreună?

INTRODUCERE

Ne oprim sau continuăm?

„Ne alegem o seară în care luăm masa în doi, cu un pahar de vin bun alături, iar la un moment dat ne punem întrebarea: Ne oprim sau continuăm? O facem periodic, chiar dacă a devenit un joc”. Din șase în șase luni, timp de mai bine de șaizeci de ani, scriitoarea Dominique Desanti și soțul acesteia, filosoful Jean-Toussaint Desanti, au făcut din astfel de întâlniri un adevărat ritual. Frumos exemplu de cuplu „provizoriu”!

Am cunoscut și alte cupluri care aveau un acut simț al provizoriului. De teamă ca mariajul lor să nu presupună no­țiunile de reînnoire și de alegere, au renunțat la căsătorie – cu toate că păreau să fie mai trainice decât alte cupluri socotite la început ca fiind „veșnice”...

Lipsa de statornicie a cuplurilor, care se traduce deseori prin despărțiri premature, este legată, în mod paradoxal, de ideea că dragostea este veșnică, constituind un câștig definitiv al cuplului. Cu toate acestea, știm bine că fidelitatea este adesea mai respectată în relațiile nelegalizate, în care riscul „represa­liilor” este mai ridicat... Având în vedere creșterea duratei de viață, cum să introducem dimensiunea temporală, cum să lăsăm loc lucrurilor care se pot schimba în viața cuplului, în viața fiecăruia dintre noi, în evoluția pe care oricine o poate cunoaște în parcursul său personal și care va face ca așteptările privitoare la propriul cuplu să nu mai fie aceleași de la o etapă a vieții la alta?

Ceea ce părea vital pentru cuplu într-un anumit moment poate părea cu totul relativ cinci sau zece ani mai târziu, timp în care vor apărea noi exigențe care nu existau înainte. De aici ideea de a anticipa urmările logice ale acestor schimbări, pro­punând nu căsnicia „la termen” (situația În care căsătoria e văzută ca și cum te-ai angaja în armată pe durată determinată), ci, mai curând, posibilitate a de a face bilanțuri periodice. Dis­cuțiile despre propria relație, care să aibă loc la momente di­nainte convenite, ar putea permite evitarea punerii sub sem­nul întrebării a cuplului, care de multe ori este urmată de destrămarea sa.

Bilanțul cuplului nu e doar prilejul pentru cei doi să dea frâu liber reproșurilor și frustrărilor. Bilanțu1le oferă mai cu seamă prilejul de a-și testa capacitatea de adaptare și de cre­ativitate, prin confruntarea cu dificultăți care, cu această oca­zie, pot să iasă la suprafață. Contextul, în principiu non-con­flictual, este menit să înlesnească inițiativele și descoperirea de soluții creative pentru a păstra, ba chiar pentru a Întări dra­gostea pe care și-o poartă partenerii.

Lucrarea de față propune niște „semnalizatoare”, niște repere, pentru a preveni greutățile inerente vieții în doi. De alt­fel, ea reprezintă o bază de reflecție în vederea realizării unui bilanț personal destinat celor care au îndoieli în legătură cu relația lor de cuplu. Constituie, totodată, un ajutor înainte de a se ajunge la luarea hotărârii de separare, lucru care se face adesea în condiții defavorabile, ce atrag după sine conflicte, nervi, frustrări, depresii, culminând cu încercarea de a pune la mijloc copiii în acest conflict parental. Invers, riscul este să se ajungă într-o situație în care între cei doi nu mai există atracție reciprocă, iar cuplul nu mai are decât o funcție socială, fiind mai mult un element de fațadă.

În cursul unei ședințe de consiliere cu o pacientă care nega faptul că ar avea probleme de cuplu, susținând că nu-i mergea mai rău decât înainte de măritiș, i-am atras atenția că, având în vedere gradul său de implicare în căsnicie, aceasta ar fi putut să o facă să se simtă mai bine decât înainte! Femeia a părut surprinsă de observația mea. Mi-am dat seama atunci că nu era vorba de un caz izolat și că se întâmpla frecvent ca relația de cuplu să fie trăită ca o frustrare inevitabilă ... până la declanșarea crizei, care este atunci explozivă!

Numeroase probleme de acest gen țin și de faptul că un cuplu este o instituție destul de închisă, în care lipsesc reperele ce-ți permit să-ți faci o părere despre propria situație. E greu să-ți pui întrebări de genul: „Sunt fericit(ă) în acest cuplu?”, „Ce așteptări am?”, „În raport cu investiția necesară func­ționării cuplului, primesc oare suficient în schimb?”, „Ce s-a ales de sentimentul meu de a exista ca femeie, ca bărbat?”

Bilanțul implică o serie de întrebări, de modalități de a pu­ne întrebări despre tine însuți și despre cuplu, fie în doi, fie de unul singur, cu scopul de a evalua ceea ce există, ceea ce a încetat să funcționeze, ceea ce ai vrea să se schimbe, eventualele așteptări - pe scurt, întrebări care au ca scop obținerea de in­formații mai precise cu privire la motivele pentru care ai vrea să continui relația sau ai vrea să o schimbi.

Un bilanț înseamnă inventarierea calităților, a punctelor forte, a slăbiciunilor, a aspectelor problematice dintr-un cuplu, la un moment dat. E un fel de stop-cadru care permite posibi­litatea distanțării și, prin urmare, a schimbării în raport cu as­pectele socotite nesatisfăcătoare, sau dezvoltarea unor aspecte deosebit de pline de satisfacții din viața cuplului. Metoda propusă poate să fie terapeutică dacă stimulează calitățile ine­rente de creativitate și de inventivitate, proprii oricărui cuplu.

Bilanțul nu poate fi un exercițiu simplu, câtă vreme cuplu­rile sunt diferite unele de altele, nu doar în privința așteptărilor lor, ci și prin felul lor de a funcționa, prin ceea ce le-a sudat, prin istoria lor, prin istoria fiecărui membru al cuplului și prin întâmplările trăite. Desigur, la baza acestei metode nu stă o abordare standardizată. Dimpotrivă, doresc ca fiecare cuplu să simtă că îi este respectată propria particularitate. Am văzut numeroase cazuri în care introducerea unor norme străine în funcționarea cuplului a avut un efect letal sau, oricum, nociv.

Bilanțurile, stabilite la intervale de timp convenite de către cuplu, pot fi ocazia unor întrebări asupra funcționării sale și o posibilitate de a lua hotărâri legate de viitorul acestuia: cei doi pot să continue împreună în aceeași direcție, conform expre­siei compromise a lui Saint-Exupery, sau să gândească un nou proiect, să aducă îmbunătățiri și amendamente, sau să pro­voace o criză salutară, sau să ia parte la ședințe de consiliere maritală, dacă schimbările dorite par greu de realizat în lipsa unui ajutor din afară.

Posibilitatea ca, la capătul acestui bilanț, unii să hotărască să-și recapete libertatea este una reală. Totuși, după ce am tes­tat acest bilanț pe numeroase cupluri, am observat că aceia care urmau un astfel de demers demonstrau, prin chiar acest lucru, că doresc în mod real să-și continue viața în cuplu.

Alte cupluri adoptau politica struțului: lucrurile despre care nu vorbim nu există. Acestea preferau să nu vadă nimic, să nu audă nimic, să nu spună nimic. În ochii lor, bilanțul de cuplu risca să le pună probleme acolo unde voiau să se con­vingă că nu există. Or, experiența dovedește că, mai devreme sau mai târziu, problemele au tendința să iasă la iveală, uneori chiar cât se poate de concret, prin fapte, ceea ce stă în firea lucrurilor, dacă stăm să ne gândim că e vorba de cupluri care, chiar prin felul în care funcționează, au tendința să nu-și ver­balizeze dificultățile.

Asta nu înseamnă că un cuplu trebuie să-și petreacă timpul căutând – și identificând – problemele. Un asemenea cuplu ar fi la fel de problematic precum cel precedent! Iată de ce su­gerez ca bilanțurile să nu fie făcute decât la intervale de timp rezonabile! Ar fi de dorit o perioadă de timp de trei ani. Acest ritm pare să corespundă schimbărilor etapelor de viață ale fie­căruia dintre noi, așteptările cu privire la relația de cuplu mo­dificându-se sau putând măcar să sufere schimbări. Am luat în calcul în chestionarea subiecților tot ceea ce s-a schimbat în cuplu în acest început de secol:

– Cuplul a devenit un suport identitar important, ca ur­mare a lipsei altor suporturi, fie că e vorba de familia de ori­gine sau de mediul profesional.

– Nevoia de a forma un cuplu nu mai este confundată cu dorința de a avea o familie, copii. Menținerea familiei nu mai justifică o viață de cuplu nesatisfăcătoare.

– Cuplul are un caracter privat: concubinajul și mai cu seamă Pactul civil de solidaritate au legitimat faptul că este vorba de un contract pe care doar partenerii îl pot respecta sau desface.

Pag. 15 – 19