Trăind o viață conștientă

Introducere

Știi că ești îndrăgsttit atunci când nu poți să adormi din cauză că realitatea e în sfârșit mai frumoasă decât visele.

• Dr. Deuss

Cred că scopul oricărei transformări interioare e să începi să te bucuri de viață. Pentru mine, aceasta înseamnă să mă accept în mod necondiționat așa cum sunt. Când viața înaintează fără efort, iubirea mea necondițonată față de mine însumi îmi permite să mă bucur de fiecare moment al vieții în abundență. Când viața devine dificilă, nu doar înfrunt obstacolele, ci salut bucuriile și necazurile călătoriei vieții, cu iubire necondiționată față de mine însumi și față de oamenii din viața mea, înțelegând că nu sunt cu adevă­rat viu decât în momentul prezent. Iar atâta vreme cât viața continuă, orice e posibil.

Adevărul este momentul în care iubirea necondiționată înflorește în inimile noastre. Expresia „sunt demn de iubi­rea mea în ciuda acestei greutăți” e sursa de inspirație care aduce lumină în momentele cele mai întunecate ale vieții. Relația noastră conștientă cu noi inșine ne permite să deci­dem ce e adevărat pentru noi în fiecare clipă.

Prezentul, clipa de față, e singura oportunitate pe care o avem de a aduce schimbarea. Trecutul nu mai există. Deci­ziile pe care le-am luat și alegerile pe care le-am făcut ne-au adus aici, iar acestea nu pot fi schimbate. Ne putem gândi la toate acele „ce-ar fi fost dacă”, „ar fi trebuit să”, „aș fi putut să”, dar aceasta nu va schimba nimic. La fel, nici viitorul nu există. Urmările acțiunilor pe care le întreprindem astăzi nu se vor arăta o vreme, ceea ce înseamnă că viitorul nostru e întru totul larg deschis; orice se poate intâmpla. Singurul lucru pe care îl putem controla este exact momentul acesta, cel care există chiar acum, în care alegerile și deciziile noas­tre exercită un impact asupra prezentului nostru.

Pune-ți întrebarea: fac eu aceste alegeri și iau eu aceste decizii, clipă de clipă, într-o stare de conștiență? Mă accept eu în mod necondiționat în momentul prezent? Am eu control asupra „da” -urilor și „nu”-urilor mele? Pot eu să văd posibilele consecințe ale alegerilor pe care le fac? Dacă deciziile mele sunt automate, sunt eu conștient că îmi stă in putere să aleg între o iluzie autoproiectată și adevărul pre­zentat intr-un moment de claritate?

În romanul Don Quijote de la Mancha de Miguel de Cervantes, Don Quijote, care e în permanență pradă iluzii­lor, are un moment de claritate în care vede un grup de mori de vânt în depărtare așa cum sunt ele în realitate – nu uriași malefici, ci pur și simplu mori de vânt. În acel moment el poate alege o altă cale. Dar fiindcă Don Quijote preferă ilu­ziile sale în detrimentul adevărului, el născocește o poveste pentru a justifica permanenta lui credință în iluzie.

Alegerea aceasta între adevăr și iluzie nu apare numai în romane. Ea ni se prezintă continuu de-a lungul întregii vieți, clipă de clipă. În momente de claritate. fiecare dintre noi își exprimă în mod conștient alegerea proprie. Putem alege să credem mai departe în uriași sau putem vedea morile de vânt așa cum sunt ele în realitate.

Atunci când alegem să credem în iluzie in detrimen­tul adevărului, ne pierdem din vedere Sinele Autentic. Ilu­zia acționează ca un filtru asupra tuturor informațiilor pe care le percepem, iar deciziile pe care le luăm în momentul prezent și acțiunile pe care le întreprindem s-ar putea să nu fie tocmai cele care să ne reprezinte cu adevărat. Pe de altă parte, dacă suntem conștienți de adevărul nostru și îl ono­răm cum se cuvine, alegerea noastră va reflecta acel adevăr. În momentul acela, dacă suntem dispuși să acceptăm adevă­rul, avem prilejul să ajungem la iubirea necondiționată. Iar noi știm că viața noastră valorează mai mult decât o idee.

Pentru a alege să vedem lucrurile așa cum sunt ele cu adevărat, nu așa cum am dori noi să fie, e nevoie de curaj. E nevoie să scoatem din peisaj egoul nostru, judecățile și preferințele noastre și să acceptăm lucrurile așa cum sunt. A alege între iluzie și adevăr e același lucru cu a alege între iubire condiționată și iubire necondiționată. Iubirea con­diționată e mai ușor de oferit, în multe privințe. Condițiile ne oferă niște criterii în funcție de care să decidem dacă să oferim sau nu iubirea, dar în ultimă instanță ele sunt lipsite de adevăr. Iubirea necondiționată, pe de altă parte, e mai solicitantă, dar în ultimă instanță Adevărată cu A mare.

E doar o chestiune de acceptare de sine sau de respingere de sine. Dacă vedem uriași când ne uităm la morile de vânt, așa cum o face Don Quijote, atunci alegem iluzia. Menți­nerea iluziei devine atunci primordială, luând-o înaintea sinelui și a adevărului. Dar dacă alegem să vedem morile de vânt, atunci ne-am acceptat adevărul în mod necondițio­nat. Aceasta este alegerea pe care o facem în fiecare moment din viața noastră.

Dacă vedem perfecțiunea prin ochii judecătorului nos­tru interior, care ne presează mereu să aderăm la vreo ide­ologie sau vreun sistem de credințe, atunci perfecțiuneae condiționată și bazată pe iluzie. Noi creăm și menținem ilu­zii prin intermediul acordurilor noastre, adică prin faptul că spunem „da” anumitor idei și „nu” altora. De exemplu, un acord ia naștere de fiecare dată când spunem ceva de genul:

„Voi fi fericit când voi slăbi câteva kilograme/când voi avea relația perfectă/când voi avea cutare sumă de bani în bancă” și așa mai departe. Prin intermediul acordurilor noastre, noi punem ideea aceasta a perfecțiunii pe un piedestal, fără să ne dăm seama că e o iluzie.

Și odată ce am creat imaginea imaginară a modului în care ar trebui să arătăm, ne judecăm pentru că nu ne ridi­căm la înălțimea ei. Ne uităm în oglindă și ne dojenim cu asprime pentru defectele noastre. După care facem ace­lași lucru cu toți cei pe care îi știm. Ne pedepsim pentru a ne modela în spiritul perfecțiunii și pentru a ne motiva să atingem această perfecțiune, fiindcă asta am învățat prin domesticire. Folosim răsplata acceptării pentru faptul de a ne fi ridicat la înălțimea unei așteptări.

Domesticirea, sistemul constând din răsplată și pedeapsă, funcționează în felul acesta: de fiecare dată când faci ceva „bine” primești o răsplată care te face fericit. Pedeapsa vine atunci când faci ceva „greșit”. Modul în care suntem domes­ticiți diferă în funcție de familie și de cultură, dar rezultatul e întotdeauna același: autojudecarea și iubirea condiționată.

De exemplu, să ne imaginăm că pe când erai copil ți s-a spus că a nu mânca tot din farfurie e ceva „rău” sau chiar un „păcat”. Ca adult, dacă nu· termini toată mâncarea din farfurie, vocea ta interioară, cea a autojudecării se va face cu putere auzită, iar tu vei mânca mai degrabă ca să nu te simți vinovat decât ca să-ți satisfaci foamea. Nu e nimeni de vină pentru asta; aceasta e starea actuală a umanității, existentă de multe generații încoace. Ideea e să te eliberezi de ea prin intermediul conștienței.

Perfecțiunea văzută prin ochii iubirii necondiționate înseamnă să fii conștient de faptul că singurul adevăr este exact acest moment, acum. Tot ceea ce există în chiar momentul de față e perfect pur și simplu pentru că există, pentru că e viu. Viața e o capodoperă artistică în perma­nentă transformare și evoluție. Din acest motiv, ceea ce e adevăr în momentul de față se poate schimba și foarte pro­babil chiar o va face. Dacă e ceva negativ, avem capacitatea să-i aducem o transformare, dacă aceasta ne este dorința, deși nu e o condiție pentru a ne accepta pe noi înșine. Acceptându-ne necondiționat, ne acceptăm calitățile la fel cum ne acceptăm „defectele” – totul e just și perfect.

Ce are perfecțiunea de a face cu a trăi o viață conștientă?

Pe măsură ce ne manifestăm viața, o putem vedea fie ca pe o capodoperă în continuă evoluție, fie ca pe o construcție defectuoasă care trebuie remediată și modelată pentru a se potrivi ideii noastre de perfecțiune. Când ne trăim viața într-o stare de conștiență, vedem că perfecțiunea există deja. Departe de a fi defectuoasă, o viață în care noi conti­nuăm zi de zi să facem ceea ce ne place mai mult să facem și ne îmbunătățim abilitățile sau măiestria este o viață deplină. Exersăm nu pentru că suntem în căutarea perfecțiunii, căci perfecțiunea e exprimată prin acțiunea de a fi vii. Ci pentru că exercițiul repetat e calea spre măiestrie. Viața se îmbună­tățește constant nu fiindcă așa „trebuie” ci pentru că lucrul acesta e consecința pasiunii și iubirii necondiționate.

Când suntem controlați de ideile noastre false de per­fecțiune – cu alte cuvinte, când nu trăim o viață conștientă – alegerea între „da” și „nu” e compromisă. De câte ori răs­pundem prin „da” creăm și manifestăm ceva. De câte ori răspundem prin „nu” ceva nu va fi manifestat. Acesta e felul în care ne controlăm intenția, forța energiei care pune viața în mișcare. Eu sunt forța care mișcă acest corp: forța sunt eu. Eu sunt intenția. Același lucru e valabil și în cazul tău.

A trăi o viață conștientă vine din a ști cum să folo­sești forța aceasta a energiei, cum să manifești sau să nu manifești și dacă să recurgi în acest sens la iubire condiți­onată sau necondiționată. Să luăm ca exemplu un copilaș care învață pentru prima dată să meargă. El își dorește să meargă de dragul mersului și-și exprimă intenția de fiecare dată când încearcă. Când cade, poate că plânge, dar chiar în toiul plânsului el tot încearcă din răsputeri să se ridice. Alteori s-ar putea chiar să râdă atunci când cade. Copilul nu se judecă pe sine pentru „căderile” sale. El pur și simplu se ridică și-și manifestă intenția încă o dată. Iar în cele din urmă reușește. Și aceasta deoarece dorința, intenția e atât de puternică. Atunci când suntem la vârsta lui, dorințele noastre sunt cu totul ale noastre, bazate numai și numai pe faptul că vrem să facem un anumit lucru.

Dar ce s-ar întâmpla dacă acel copil ar avea de-a face cu autojudecarea ca rezultat al domesticirii? Ar putea înceta complet să mai încerce să meargă sau motivația lui ar putea să nu mai fie sinceră: „0 să merg pentru ca nimeni să nu i!ândească rău despre mine și să mă respingă.” În cazul

Pag. 9 – 15