CURAJ

În această carte profundă, colega și prietena mea, Debbie Ford, prezintă detaliat un plan înălțător și practic, pentru a trăi o viață plină de curaj. Cu fiecare capitol, vi se va dezvălui sinceritatea sa îndrăzneață. Într-adevăr, ea a luat în calcul toate posibilitățile. În paginile cărții de față, găsiți o descriere completă a tuturor elementelor necesare pentru a începe să trăiți într-un mod plin de încredere, cu siguranță de sine.

Debbie povestește elocvent, despre propria transformare – de la o abordare bazată pe frică, a problemelor din viața sa, la a fi o femeie puternică, plină de curaj. Ea lovește cu toată forța, nu omite nimic și am fost plăcut surprinsă observând că loviturile sale actuale sunt îndreptate chiar împotriva sinelui său temător, din trecut. Astfel, ea vă permite să beneficiați de pe urma slăbiciunii sale anterioare. Nu mai am ce să adaug în această introducere la cartea lui Debbie. Ea prezintă, în întregime, un plan pentru a trăi o viață plină de curaj. Pe măsură ce citiți și vă însușiți darurile sale profunde, vă asigur că veți deveni din ce în ce mai pregătiți să faceți față tuturor provocărilor din viața voastră, aflându–vă într–o poziție nouă și puternică, plină de încredere în sine –și, da, de curaj.

Doresc să spun câteva cuvinte despre modul în care Debbie Ford pune în practică acest concept de curaj. În timp ce citeam această carte, am fost uluit de cât de dornică era Debbie să arunce toată prudența pe fereastră. În aceste pagini, ea și–a dat, pur și simplu, frâu liber. A dat dovadă de un curaj pe care foarte puțini scriitori sunt dornici să–l îmbrățișeze – mai ales scriitori atât de cunoscuți ca Debbie Ford. Decenii întregi le–am spus celor din public că, dacă doresc să depășească banalul din viețile lor, trebuie să fie dispuși să–și schimbe imaginea de sine. Pentru a face acest lucru, ei trebuie să înțeleagă pe deplin că imaginea lor de sine se bazează pe toate lucrurile pe care au ajuns să le considere adevărate. Astfel, dacă duc o viață banală, lipsită de sentimentul că–și împlinesc menirea divină, trebuie să realizeze că adevărurile lor interioare i–au adus în acest loc, numit banal. Așadar, pentru a vă înnobila viața, sunteți provocați să vă schimbați imaginea de sine – adică, să schimbați lucrurile despre care, înainte, credeați că sunt adevărate.

Pentru aceasta, este nevoie de un anume tip de curaj pe care puțini doresc sau ajung vreodată să îl aibă. A spune „Ceea ce credeam înainte că este un adevăr fundamental, acum consider că a fost o idee greșită de–a mea”, înseamnă, pur și simplu, a renunța la istoria voastră personală. A vă schimba nu doar comportamentul actual, ci și a adopta un nou set de adevăruri, care vă fac să recunoașteți că cele vechi erau, într–adevăr, minciuni – minciuni ce întrețineau un mod de viață care aproape întotdeauna duce la dezastru, sub o formă sau alta. Mărturisirea convingerilor false din trecut și adoptarea unor noi adevăruri reprezintă un act autentic de curaj – mai ales în cazul unei persoane publice de mare succes, cum este autoare cărții pe care urmează s–o citiți. Debbie Ford a făcut chiar acest lucru, în această carte profund curajoasă. Ea nu doar că și–a schimbat imaginea de sine și a adoptat noi adevăruri despre propria persoană, ci vă oferă și vouă un plan genial, pentru a putea face același lucru. Sinceritatea sa brutală reprezintă curajul său.

Am urmărit acest curaj dintr–o poziție foarte personală, nu cu mult timp în urmă, la Institutul Omega din New York. Debbie și cu mine am primit șansa de a privi în străfundul ființei noastre, de a ne conecta la sinele nostru superior, divin –Dumnezeul din noi –și de a ne asuma rolul desemnat, de a preda adevăruri spirituale, celor care ne citesc cărțile și ne ascultă vorbele. Debbie a stat într–o cameră lângă cea în care stătea Mira, partenera mea spirituală, și cu mine, atunci când ne–am întâlnit cu învățătorul mistic Ioan al lui Dumnezeu –aflat într–o vizită, din Brazilia –și am beneficiat de ședințe de vindecare divină. În fiecare zi stăteam lângă patul lui Debbie, care–și revenea de pe urma chirurgiei spirituale. Amândoi am remarcat curajul său fenomenal, pe măsură ce corpul i se vindeca de forma rară de cancer de care suferise ani la rând, după intervenția divină a lui Ioan al lui Dumnezeu.

Deși disconfortul său era evident, Debbie nu s–a plâns nici măcar o dată, mereu recunoscătoare pentru fiecare clipă a vieții. Ea dorea să fie sinceră și deschisă în privința lungii sale lupte cu cancerul, pe care–l ținuse secret, temându–se că va fi copleșită de părerile și proiecțiile oamenilor –dar nu și acum. Temerile sale au fost înlocuite de dragoste –un nou tip ceresc de dragoste, care a luat naștere din curajul de a fi ea însăși și de a–și prețui propria minunăție. Am stat lângă patul său și am privit cum această femeie frumoasă a pus în practică lucrurile despre care a scris într–un mod atât de pătrunzător, cuprinzător, în această carte –cuprinse în vechea zicală: „Frica a bătut la ușă, dragostea a deschis și nu era nimeni acolo.”

Urmați sfatul înțelept al lui Debbie. Renunțați la vechile adevăruri, care nu erau decât iluzii. Acesta este adevărul vostru: Îl aveți pe Dumnezeu în voi. Trăiți în conformitate cu acesta și totul va fi bine. Acesta e curajul. Iubesc această carte. Iubesc felul în care a fost scrisă. Și, mai presus de toate, te iubesc pe tine, Debbie. Mă inspiri.

– Wayne Dyer

Cuvânt înainte

Cuvânt către cititor

Introducere

Transformarea: Cum funcționează

Partea I

O nouă paradigmă

Vinovata

Încrederea divină

Războinica Neînfricată a Iubirii

Partea a II-a

Trecerea de la minte, la inimă

Codul călăuzirii divine

Codul renunțării

Codul libertății emoționale

Codul compasiunii sincere

Codul unei inimii iubitoare

Codul viziunii inspirate

Codul frumuseții supreme

Mandatul războinicei neînfricate

Mulțumiri

Despre autoare

CUVÂNT CÃTRE CITITOR

Pe 24 septembrie 2010, nu știam că încep o călătorie spre un iad pe care nu mi l-aș fi putut imagina niciodată. Mă consideram o femeie curajoasă, puternică, încrezătoare că va depăși orice i s-ar ivi în cale. M-am luptat la 20 de ani cu dependența, la 30 de ani cu un divorț sfâșietor și la 40 de ani cu o trădare de proporții. Credeam că începând cu vârsta de 50 de ani, va fi floare la ureche. Nu numai că supraviețuisem după aceste experiențe traumatizante, dar aveam și privilegiul de a-mi folosi experiența, pentru a-i ajuta pe alții să ducă o viață plină de împliniri:

Totul a început după ce am așteptat zile întregi să primesc aprobarea din partea doctorului meu, pentru a zbura la Istambul , în Turcia, pentru o vacanță de o săptămână, înainte de un turneu european de conferințe. Dar, în loc de undă verde, am primit un răspuns cu totul diferit. Doctorul meu, Dr. Paul Speckart, care întotdeauna mi-a spus că am mai mult curaj decât minte, se temea că voi face o alegere greșită. Mi-a spus că, dacă mă urcam într-un avion, să plec oriunde, mă vor da jos la aterizare și mă vor trimite direct la spital. Aveam planuri să merg cu prietenii mei, Leinia și Stephen, Într-o excursie cu barca, pe Marea Egee și apoi să predau în Copenhaga și în Olanda. Eram disperată că nu voi putea să-mi respect angajamentele.

Privind în urmă, ar fi trebuit să mă alarmeze toată îngrijorarea din ochii doctorului meu, dar nu a fost așa. Credeam că sunt invincibilă, că voi fi în regulă și că nimeni altcineva nu înțelegea acest lucru. Fusesem la ceea ce consideram a fi un control medical de rutină, din cauza unei pneumonii atipice, despre care credeam că e doar o răceală supărătoare. Când mi s-a spus că trebuie să mă internez, nu am înțeles pe deplin gravitatea situației. Supărată și furioasă din cauza presiunilor din partea doctori lor și a rudelor, plină de iritare, am lăsat-o pe mama mea să mă ducă la spital cu mașina. Mi s-a spus că urma să mă internez numai pentru câteva zile.

În cursul a 24 de ore, eram în sala de operații, uluită că trebuie să-mi pună tuburi, pentru a-mi scoate din piept aproape patru litri de lichid. Stând în pat, după operație, nu puteam înțelege cum se putea întâmpla așa ceva, cum o simplă răceală făcea asemenea ravagii în corpul meu. Nu puteam înțelege de ce numeroșii doctori care veneau și plecau din camera mea și-mi studiau foaia de observație, mă priveau atât de îngrijorați. De ce mă simțeam mai rău, în loc să mă fac bine? De ce mă simțeam cu fiecare zi tot mai slăbită? Era cumva pentru că, în ciuda marilor mele eforturi de a nega, evita și înăbuși acest lucru, aveam cancer?

În 2001, mi s-a descoperit și extirpat din abdomen o tumoră de mărimea unui pepene galben. Doctorii mi-au spus că era malignă, dar că era „încapsulată” – adică, scoțând-o, au îndepărtat și cancerul. Nu-mi mai rămâne a decât să merg la controale anuale, pentru a fi sigură că nu revine. Nu mi-a trecut niciodată prin cap că tumora ar putea reapărea sau că ar putea fi, de fapt, vorba de cancer, deși așa mi s-a spus de multe ori. Atunci când trebuia să bifez căsuțe pe formulare medicale, n-o bifam niciodată pe cea cu „cancer”. După patru ani și jumătate, am mers la un alt control. După radiografie, doctorul meu m-a sunat și mi-a spus: „Vreau să ridici brațul stâng și să pipăi chiar sub axilă.” Mi-a mai spus: „Acolo îți crește o tumoră și mai sunt încă trei, una în splină și două în abdomen.” Nu puteam înțelege că tumorile reapăruseră și bagatelizam acest lucru, față de puținii oameni care-mi știau secretul. Deși minimalizam faptul că aveam cancer, mergeam la diverși vindecători. Prietenul meu, Deepak Chopra, m-a trimis Ia un oncolog foarte spiritualizat, Dr. Daniel Vicario, care s-a rugat cu mine și mi-a prescris medicamente pe care nu le-am luat și scheme de tratament pe care nu le-am urmat. În timpul liber, am mers cu avionul, cu Deepak și Dr. David Simon, la Institutul Oncologic Dana-Farber, pentru a discuta cu alți experți despre aceste tumori, despre care nimeni nu părea să știe prea multe. Atunci când nu mi-a plăcut ce au avut de spus doctorii de acolo și nici medicamentele pe care mi le-au recomandat, am zburat la celălalt centru oncologic prestigios, MD Anderson; am plecat de acolo, pentru că aveam tot părul pe cap și nu păream la fel de bolnavă ca restul pacienților, deoarece chimioterapia tradițională nu funcționa în cazul meu.

În sinea mea, știam că ar trebui să fiu îngrijorată și că sănătatea ar trebui să fie prima mea prioritate, dar nu puteam simți acest lucru. Nu-I puteam înțelege cu adevărat. Când eram mică, eram mereu bolnavă, din diverse cauze. Mi se spunea micuța „somaleză”, slăbănoaga de 40 de kilograme, pe când fratele și sora mea erau înalți, puternici și musculoși. Pe la începutul adolescenței, am hotărât că nu voi mai fi niciodată bolnavă. Așadar, cu excepția familiei, a câtorva prieteni și colegi foarte apropiați, nimeni nu știa că sufăr de acest sarcom al țesuturilor moi, tumoră fibroasă solitară (hemangiopericitom), pentru că nici măcar nu admiteam acest lucru. Negarea - numită și „nici măcar nu observ că mint’” – încă mai funcționa din plin. Cu fiecare an care trecea, mă gândeam tot mai puțin Ia boală.

Doctorii i-au spus asistentei mele, Julie – care era cu mine la spital – că lichidul din cavitatea mea toracică și tumora din peretele toracic, care deja erodase câteva coaste, au făcut ca unul din plămânii mei să fie grav afectat, ceea ce a contribuit, de la început, la apariția pneumoniei. Deși prezența lichidului pe care mi l-au scos din piept nu putea fi explicată pe deplin, teoria generală era că tumora secreta lichid în cavitatea mea toracică. Deci, deși pneumonia fusese cea care mă adusese la spital, cancerul nu mă lăsa să plec. Întrucât oncologul meu era prea departe să vină la mine, Dan Bressler – tatăl fiului meu, Beau – și un internist de renume au insistat să-l întâlnesc pe cel mai nou și mai deștept medic oncolog din spital, Dr. Marin Xavier. Când am cunoscut-o, mi-am spus că doamna doctor Xavier e sclipitoare, optimistă, profund implicată și gata să lupte alături de mine. Mi-a promis că va face tot ce poate pentru a crea un plan de atac împotriva acestei forme incurabile și rare de cancer.

Spre sfârșitul perioadei de spitalizare, m-a vizitat un medic specializat în îngrijire paliativă – axat pe ușurarea și prevenirea suferinței pacienților. Acest medic mă considera o pacientă muribundă. A spus că a venit doar pentru a aranja îngrijirea la sanatoriu. M-am uitat la el de parcă era nebun. Venisem la spital cu pneumonie, despre care încă mai credeam că nu avea nimic de-a face cu cancerul. l-am aruncat asistentei mele o privire, vrând să zic: „Omul ăsta și-a ieșit din minți?” Acesta mi-a spus că știa că sunt adepta gândirii pozitive, dar că cineva trebuie să fie sincer cu mine.

Voia să știe dacă am vorbit cu fiul meu, frumosul, iubitul meu Beau, și dacă era pregătit să se despartă de mine. Acest om nu avea niciun dubiu că voi muri în câteva săptămâni, cel mult o lună. În timp ce continua să vorbească, am ridicat o mână. „Nu am de gând să port această discuție. Cine ești tu, să-mi spui cât mai am de trăit? Ești Dumnezeu?” A căpătat o expresie consternată și mi-a spus că nu vreau să accept adevărul. Am repetat: „Nu mă interesează discuția asta.” După ce a plecat, am întrebat-o pe Julie, care era în cameră cu mine: „Sunt pe moarte?” Mă gândeam: „Nimeni nu mi-a spus!” Apoi mi-am sunat fostul soț și l-am întrebat dacă era de părere că voi muri. Mi-a spus: „Debbie, toți murim. Depinde doar când.” Apoi, l-am întrebat dacă crede că voi muri curând și mi-a răspuns, „Nu”. Când am terminat de vorbit cu el, am rugat-o pe Julie s-o sune pe doamna doctor Xavier, noua mea aliată și am întrebat-o: „Crezi că voi muri? Tipul ăsta tocmai mi-a spus că trebuie să mă duc la un sanatoriu și să mă pregătesc de moarte”. Mi-a spus: „Categoric nu!” Vă împărtășesc aceste vești, pentru că acum știu că negarea nu mai e o soluție. Universul încerca să mă facă să deschid ochii și să-mi îndrept atenția asupra sănătății și vieții mele.

Rămasă încă în spital, de abia puteam merge. Eram atât de slabă și de obosită. Mă întorsesem la corpul pe care-l aveam la zece ani, doar că acum eram slăbănoagă și ofilită. Nu puteam decât să capitulez, să renunț și s-o ascult pe Dr. Xavier. Potopul de lacrimi nu mai contenea.

Nu puteam înțelege cum, cu doar o lună în urmă, fusesem în formă, chiar dacă știam că am patru tumori aflate în dezvoltare. Cât de repede se schimbase situația. Când în sfârșit am ajuns acasă, după 15 zile și cu aproape 10 kilograme mai puțin, am făcut o depresie severă. Au existat momente în care nu-mi mai păsa dacă trăiam sau nu. Nu mi-l puteam închipui pe fiul meu, Beau, trebuind să facă față morții mele. Dar, în afară de Beau, nu puteam găsi un alt motiv pentru a trăi. Părea că mi-am îndeplinit misiunea de a oferi ceva înapoi lumii și am avut norocul, după opt cărți și sute de seminarii, să ajut sute de mii de oameni.

Am zăcut în pat luni întregi, încercând să-mi recapăt forțele, apoi să merg, încercând să găsesc ceva care să-mi dea energie, voința de a trăi. Pe când zăceam în pat, eram încet deposedată de persoana care știam că sunt. Dispăreau lucrurile

Pag. 9 – 13