Noua ordine vibrațională

Toată viața oamenii, conștient sau inconștient, își caută identitatea reală, cine sunt ei cu adevărat și nu cine cred ei că sunt. Iar acest lucru este reliefat sub o formă sau alta în sute de filme și cărți, în care un personaj, în urma unei amnezii, își uită originea, de unde provine, cine-i sunt părinții etc. exact asta facem și noi de-a lungul vieții / vieților prin toate experiențele pe care le avem: conștient sau nu, ne căutăm adevăratul Eu.

Misterul în spatele căruia se află adevărata ta identitate este cel mai mare mister de care ai fost vreodată atras.

Cei care conduc omenirea din umbră și, implicit, cei care produc artă (filme, cărți etc) cunosc bine aceste lucruri și înțeleg cât de tare te atrage acest mister al regăsirii identității tale reale. Mereu îți vor împacheta acest mister sub diferite forme, ca într-un puzzle, dându-ți câteva bucățele din adevăr, dar niciodată pe toate... tocmai pentru a păstra misterul.

O regula nescrisă dar evidentă pentru toți producătorii de „succes” de filme (cărți etc) este că misterul legat de identitatea ta reală trebuie perpetuat la nesfârșit.

CAPITOLUL 1: 2033, O ZI ÎN CENTRUL VECHI

CAPITOLUL 1

2033

O zi în Centrul Vechi

Anul 2033: Robert se trezește într-un spital din București după ce a stat pentru 19 ani în comă, deși nimeni nu se aștepta să-și mai revină. Familia sa apropiată a murit cu câțiva ani înainte de accidentul său. Are acum 44 de ani dar arată foarte tânăr; ca la 25 de ani, datorită noilor tehnologii din medicina vibrațională care i-au conservat foarte bine organismul.

Cum și-a revenit i s-au făcut niște injecții care să-i repună rapid mușchii atrofiați în funcțiune. Pentru el este ca și cum a trecut o zi de când a intrat în comă. Nu-și amintește nimic din perioada cât a fost în spital. De la spital este preluat de o familie drăguță, Ana și Marius, care s-au oferit să-l țină la ei până își revine complet și să-l ajute să se integreze cum trebuie în noua societate mult diferită de cea din 2014.

Ana: Robert, uite ce zi superbă! O să mergem câteva ore prin Centrul Vechi că așa i-am promis ieri fetiței noastre Alice. Dar înainte trecem să-l lăsăm pe iubitul meu la niște prieteni. O să revină și el mai târziu. Până atunci te mai relaxezi și tu, îți mai povestesc cum merg lucrurile acum, și te mai deprinzi cu noul mediu.

Robert: Centrul vechi? Este foarte bine, îmi place în centrul vechi.

Intrară cu toții într-o mașină foarte modernă. Ana dă o comandă vocală computerului de bord, mașina se pornește singură și ies de pe poarta spitalului. Mașina mergea singură pe pilot automat. Pe drum Robert privește îngândurat pe geam observând noul București care arăta cu totul diferit de cel pe care-I știa el. Traficul era mult mai fluent și erau mult mai puține mașini pe străzi. Nu mai exista niciun agent de circulație prin oraș, și nici mașini de poliție. În toate intersecțiile mari erau pasaje subterane pentru fluidizarea traficului. Toate mașinile erau electrice și erau conduse prin GPS, păstrând viteza regulamentară și distanța corespunzătoare între ele. Clădirile, deși majoritatea dintre ele erau aceleași ca cele din 2014, erau foarte îngrijite și curate. Trotuarele pentru pietoni erau de vreo 2-3 ori mai largi, cu multă verdeață, bănci, terase, etc.

Pe străzi erau foarte mulți oameni. Lumea era îngrijită, întinerită, zâmbitoare și relaxată. Și toți erau mult mai frumoși, parcă erau niște actori de la Holywood, dar cu priviri mult mai expresive și mai vii. Oamenii erau mult mai interconectați între ei, ca într-o mare familie. Părea mai mult o atmosferă de vacanță decât de o zi obișnuită de muncă. Oamenii nu mai treceau unii pe lângă alții deconectați ca înainte de 2014, ci își zâmbeau, se uitau direct în ochii celorlalți sau chiar se opreau și făceau cunoștiință unii cu ceilalți, deși nu se cunoșteau dinainte.

Robert: Ce se întâmplă aici? Parcă nu era deloc așa, nu? În ce an suntem?

Ana: 2033, am auzit că ai stat 19 ani în comă.

Robert: Daaaa ... Doamne ferește! 2033? Nu-mi vine să cred! Nu-mi mai amintesc absolut nimic... ce-or fi făcând toți prietenii mei??

Ana: Dar trebuie să înțelegi că aștia sunt 19 ani din 3D pentru că în actuala dimensiune, la actuala vibrație, un an pare că durează mult mai mult.

Robert: Da?

Ana: Timpul nici nu există în realitate, este doar un concept, un instrument al minții pentru a înșirui în mod cronologic evenimentele pe care le percepe. Ideea de baza este că acum într-un interval de timp dat din 3D pentru minte se întâmplă mult mai multe evenimente; deci este ca și cum timpul s-a dilatat. Dar stai fără griji, totul o să fie bine. Nu-ți bate capul acum cu treburile ăstea. Bine că ți-ai revenit și ai ajuns direct unde trebuie.

După un sfert de oră ajung în Centrul Vechi care arăta foarte asemănător cu cel din 2014, numai că toate clădirile erau renovate și erau mult mai multe localuri. După o plimbare de 5 minute cei doi se așează la o terasă de pe strada Smârdan. Robert își mai revenise un pic după șocul pe care l-a avut în mașină la aflarea anului curent, și începe să răsfoiască un meniu de pe masă. Este însă surprins că meniul nu avea prețurile afișate și și face un semn fetei care-i servea:

Robert: Domnișoară, adu-ne te rog un meniu cu prețuri! Am mai stat eu la terase d-ăstea sofisticate fără preț, și-am dat jumătate de salariu pe o apă plată. Eu nu’s așa sofisticat, sunt mai de la țară, din Sălăjan.

Ana îi spune să vorbească mai frumos cu fata care-i servește pentru că ea o face pe gratis, din voluntariat, din prietenie față de semenii săi. Nu e sluga lor să se poarte așa cu ea. Este parte din familie.

Ana: Stai liniștit Robert. E ok meniul. Aici în Centrul Vechi totul este pe gratis dacă comanzi ceva decent. Numai dacă vrei să comanzi peste o anumită sumă trebuie să plătești. Totul este subvenționat de stat pentru cetățenii Bucureștiului, pentru a se simți bine ca într-o mare familie unită.

Robert: Da?? Dar mai există bani, nu?

Ana: Încă există dar se tinde spre eliminarea lor definitivă. În vreo 5 ani se vor elimina de tot.

Robert: Și de când s-a schimbat treaba cu banii în București?

Ana: Sunt două etape de parcurs până la eliminarea completă a banilor. Prima a durat În jur de 10 ani, până în 2025. Pentru a nu mai exista cazuri ca înainte de 2014 când câteva familii în lume dețineau peste jumătate din averea Pământului, și astfel puteau controla ușor oamenii, s-a impus un prag maxim de avere pe care-I putea avea un individ. Iar pragul era echivalentul a 5 milioane de euro din 2012, asta incluzând toate proprietățile. De asemenea, la nivel de salarii, pragul minim a devenit 3000 euro/lună, iar maximul 6000 Euro/lună, în funcție de complexitatea meseriei, asta la indexul prețurilor din 2012 dintr-o țară cu prețuri medii ca România. Iar aceste noi reguli au fost implementate nu numai în România ci la nivel mondial.

Robert: Dar cum s-a putut face așa ceva, nu era vorba că resursele sunt limitate? Stai un pic. Domnișoară, două cafele te rog! Mulțumesc!

Ana: O cafea e ok, merci! Da, asta a fost o mare păcăleală de adormit copiii, doar o justificare mincinoasă în fața oamenilor, ca să nu conștientizeze că sunt sclavi. Este ca și cum ai avea 1000 de oameni iar unul dintre ei, chipurile mai șmecher, de fapt mai hoț și mai lipsit de empatie față de frații săi, are de două ori mai mult decât au restul 999 împreună. Normal că o să le spună celorlalți că resursele sunt limitate. Însă sunt limitate doar pentru cei 999, nu și pentru el.

Robert: Corect, corect, bine spus!

Ana: Etapa asta a fost necesară ca să nu mai existe situații ca înainte de 2014 când 1 % din populația globului îi controla pe restul 99%. Dar și pentru a se elimina treptat disperarea după bani, să nu se mai ia în seamă, să se elimine atașamentul stupid al oamenilor pentru obiecte materiale, să dispară diferențierile dintre oameni făcute prin bani sau alte instrumente d-ăstea false menite să-i dezbine.

Robert: Și ce s-a întâmplat cu cei care aveau averi mai mari de 5 milioane de Euro?

Ana: În cazul în care averile au fost făcute în mod cinstit, ce era peste 5 milioane de Euro a fost luat de Stat și redistribuit celor săraci. Dacă banii și averile nu au fost făcute în mod cinstit, au fost confiscate cu totul. Oricum, foarte mulți din cei cu averi enorme au părăsit planeta la câțiva ani după 2014. Au fost distruși după ce au rămas săraci dar nici nu au mai rezistat vibrației înalte a planetei. Alții, însă, s-au iluminat, au conștientizat prostiile fără suflet pe care le-au făcut în trecut și acum sunt foarte ok printre noi. Chiar își ajută cu plăcere semenii și își pun ideile în folosul comunității, pentru că mulți dintre ei erau foarte isteți cu idei inovatoare.

Robert: Sună mai ceva ca în filme ...

Ana: În prezent cine vrea mai mulți bani este privit cu înțelegere ca și cum ar fi un colecționar de bani, cum ar fi unul de timbre sau etichete de beri. Dar de obicei este privit de ceilalți cu compasiune și este ajutat să treacă peste atașamentul iluziei banilor, peste acest virus al trecutului.

Robert: Păi dacă s-a pus pragul ăsta pentru averi, mai există firme, bănci, patroni?

Ana: Toate joburile sunt în folosul comunității, în funcție de necesitățile sale. Meseriile nu mai sunt cum erau pe vremuri în folosul celor câteva familii care conduceau lumea și care-i foloseau pe oameni ca pe niște vite la jug, ca pe niște resurse umane... Nu mai există companii, patroni sau bănci. Salariile sunt date de la Stat. Oricum, toate joburile sunt făcute de plăcere, voluntar, pentru binele comunității.

Robert: Și dacă nu vrei să muncești?

Ana: Nu prea există nimeni care să nu vrea să muncească sau să facă o activitate, pentru că acum joburile nu mai sunt ca pe vremuri, doar niște activități repetitive de sclavi. Dacă nu vrei să muncești și treci printr-o pasă proastă, e ok, nu muncești. Dacă nu există niciun job în comunitate care se potrivește pe stilul tău, e ok, poți inventa tu altul dacă crezi că aduce vreun beneficiu celor din jur. Dacă măcar ție îți aduce un beneficiu este clar că o să aducă și celorlalți sau unei bune părți a comunității. Deci este o posibilă îndelednicire, activitate demnă de luat în serios. Ideea de bază este că orice ai face, în noua societate oricine are mâncare și un adăpost, mai ales că în prezent nu mai avem nevoie de atâta mâncare. Minimul necesar este asigurat în toate comunități le de pe Terra. Pentru cine nu are casă există cămine modeme, cu terenuri de sport, unde poți sta pe gratis, într-o atmosferă studențească. Acolo sunt și cantine/restaurante cu autoservire unde fiecare-și va lua cât consideră că are nevoie să mănânce. La acele cantine este o atmosferă foarte plăcută ca într-o tab ară sau ca la restaurantul unei conferințe, cu oameni relaxați care de abia se cunosc și discută plăcut, într-un mod rafinat intelectual.

Robert: Oaaau! Tare de tot! Dar dacă vrei să-ți faci o casă, că poate nu vrei să stai toată viața la cămin? Este mai ușor acum?

Ana: În prima etapă de care am vorbit prețul caselor a scăzut enorm față de cât era. De exemplu, o casă de 150 mp costa în jur de 30 mii euro cu toate finisajele, și asta

Pag. 9 – 13