Dragostea

pag. 38-39

...hippie s-au adunat susținătorii ideii că sex and peace ar reprezenta adevărata natură umană.
Să explici comportamentul nostru amoros și sexual actual prin studierea locuitorilor junglei, pornind din negura străveche a Epocii Pietrei, este o întreprindere destul de dubioasă. Că psihologia evoluționistă a reușit pe această cale „să clarifice mecanismele minții”, care definesc „ceea ce înseamnă să fii om”, precum își dorește David Buss, este mai degrabă improbabil. Deoarece „nu există oameni în afara culturii, nu se poate ști cum ar arăta sexualitatea noastră fără asemenea influențe”, scrie cercetătorul olandez Frans de Waal. „Natura originară a omului este ceva asemănător Sfântului Graal: căutat de o eternitate, dar veșnic de negăsit”.
Un obstacol deosebit în cadrul temei noastre pare să fie amestecul aproape inseparabil dintre dragoste și sexualitate. Bulversant este că lucrarea standard de 600 de pagini a lui Buss, Evolutionary Psychology („Psihologia evoluționistă”), dedică sexualității umane 180 de pagini, iar dragostei, doar două! „Dragostea”, scrie acolo, „este probabil cel mai important indiciu asupra voinței de a ne atașa”.
în realitate aceasta este o definiție îngustă. Mă întreb dacă ea clarifică „mecanismele minții” care sunt îndeobște cunoscute sub numele de „dragoste”. Este cu siguranță adevărat că dragostea este acompaniată adesea de dorința de a te atașa de celălalt. Cel care iubește pe cineva vrea să fie în permanență în prezența acelei persoane.
Dar există în același timp posibilitatea să iubești pe cineva și să consideri că nu are rost să te atașezi de el. De exemplu, deoarece se presupune sau se știe că în ciuda sentimentelor reciproce, cele două persoane nu se potrivesc. Sau nu se dorește o legătură deoarece există deja alta, așa că se așteaptă până dispare sentimentul, și așa mai departe. Din această cauză, propoziția următoare este o simplă supoziție care se poate adeveri sau nu: „Activitățile care sunt considerate drept componente de bază ale dragostei indică atașarea resurselor sexuale, economice, emoționale și genetice de un partener.”
Lipsește însă o explicație pentru acest sentiment al dragostei sexuale. Nu ar trebui oare ca o știință care vrea „să explice mecanismele spirituale ce definesc noțiunea de om să îndrăznească să caute măcar o explicație pentru ce este, de fapt, dragostea”? O astfel de încercare nu există însă la Buss. Se aplică mottoul: „Despre dragoste nu se vorbește, doar se presupune”. Și aceasta cu toate că ea ocupă în cadrul psihicului uman un spațiu mai important decât cele mai multe sentimente si reprezentări!
Un motiv ar putea fi acela că dragostea dintre sexe nu poate fi înțeleasă cu metodele alese de psihologii evoluționiști. Dragostea umană dintre sexe ar putea avea o legătură atât de strânsă cu evoluția culturii, încât toate explicațiile unei istorii naturale a dragostei sunt sortite eșecului.
Este foarte posibil ca o mare parte a evoluției creierului nostru să fi avut loc într-o perioadă gri, cu mult timp înainte de apariția ființelor umane. Dar fără o înțelegere a evoluției culturale a omului, multe elemente esențiale rămân în ceață. Deoarece, așa cum scria patetic un mai vechi gânditor al psihologiei evoluționiste „umaniste”, zoologul Julian Huxley, încă în anii 1960: „Procesul psiho-social - cu alte cuvinte omul in evoluție - este un nou stadiu al evoluției... fundamental deosebit de faza biologică preumană, care se deosebește de cea prebiologică, anorganică”.
Chiar dacă evoluția spiritului s-a produs în mod cert prin adaptarea strămoșilor noștri la mediul înconjurător, fizic și psihic, fenomene cum ar fi gelozia sau alegerea partenerului in zilele noastre nu sunt constante imuabile ale existenței umane, ci variabile culturale. Morala sexuală a inuiților de la Iercul Polar se deosebește de cea a populației bantu din pădurea tropicală Ituri, după cum traiul în comun în peșterile din Neandertal nu putea fi la fel cu cel de acum 30000 de ani din deșertul Kalahari. Ceea ce este acceptabil sau inacceptabil in dragoste și sex stabilește nu numai fiecare individ în parte, :i și comunitatea în care acesta trăiește. Căci comunitatea este parte a acelui „mediu înconjurător” la care el trebuie să se adapteze, din timpuri străvechi, la fel ca și astăzi.

pag. 123-124

...de primate doar femela este fecundată și poartă puii în pântec, niciodată masculul.
La om, rolul sexual în ceea ce privește creșterea copiilor este clar stabilit, cel puțin la orice tip de reproducere naturală. Acest principiu rămâne valabil și atunci când vine vorba de alte metode de reproducere, cum ar fi inseminarea artificială sau introducerea unui embrion într-o mamă surogat, ceea ce dă naștere unor noi posibilități în privința creșterii copiilor.
Oricât de firească ni s-ar părea repartizarea rolurilor în funcție de sex, când vine vorba să înțelegem sensul biologic mai adânc, lucrurile se complică. De ce există, în fond, două sexe? O enigmă la care nici până în ziua de astăzi nu s-a găsit un răspuns bun! Dacă un biolog ar fi cinstit cu el însuși, atunci ar trebui să își spună: „De unde să știu de ce există dragostea? Eu nu știu nici măcar de ce există bărbatul si femeia!” Si atâta timp cât el nu poate găsi o explicație plauzibilă pentru ultima chestiune ar face bine să nu mai înlocuiască atât de des în teoriile sale dragostea cu sexul.
în locul unei explicații plauzibile despre bărbat și femeie găsim în domeniul biologiei doar două teorii care nu ne dau insă nici o speranță. Ele poartă nume pline de fantezie: „Teoria desișului de la mal” și „Ipoteza Reginei Roșii”. înainte de a le prezenta trebuie să ne amintim că problema pe care încearcă să o rezolve cele două teorii este foarte complicată. Dacă ar fi adevărat că genele noastre, la fel ca ale tuturor organismelor, tind să se propage în viitor cât mai bine cu putință, atunci cea mai bună cale în acest sens ar fi înmulțirea nedivizată pe baza unui singur sex. Doar astfel se păstrează 100% din materialul genetic, iar puiul va fi identic cu părintele său. Ceea ce se și întâmplă; multe organisme se înmulțesc fără să existe două sexe diferite în cadrul speciei respective. Ele se divizează, înmuguresc și cresc, precum cele mai multe plante. Nici acarienii, puricii de apă, tardigradele sau rotiferele nu cunosc sexul. Gândacii cu trompă, păduchii de cap, unii scorpioni și raci, melci și șopârle cum ar fi șopârla australiană Gecko, dar si uriași impozanți cum ar fi varanul de Komodo și o specie de rechin-ciocan se pot înmulți fără sex. Ei pot fi creați precum Iisus Hristos, prin partenogeneză: hormonii creează o situație de fecundare unei celule nefecundate, iar aceasta se divizează și dezvoltă un organism.
Nu există nici un dubiu: înmulțirea asexuată este un model de succes în evoluție, în timp ce înmulțirea bazată pe actul sexual prezintă dezavantaje enorme. Doar jumătate din materialul genetic poate fi moștenit, și anume jumătate de la mamă și jumătate de la tată. Un dezastru pentru gene. Ca să nu mai vorbim despre efortul de a-ți cuceri perechea sau de perspectiva de a nu găsi un partener pe măsură, așa încât la sfârșit să rămâi cu buzele umflate. Exprimată în limbajul economic al Institutului Hamilton, această idee ar suna astfel: riscul crește, iar prețurile explodează.
Care să fie rostul? Prima teorie care a găsit un răspuns la această întrebare a fost „Teoria desișului de la mal” (sau Ipoteza Tangled-Bank). Ea aparține lui Robert Trivers și colegului său George Christopher Williams. Punctul lor de plecare l-a constituit o observație a lui Charles Darwin. Marele biolog a trăit la Down House, la sud de Londra. în plimbările sale pe malul apei, zăbovea uneori într-o zonă mai înaltă numită Orchis Bank. în lucrarea sa Originea speciilor, Darwin face următoarea afirmație legată de acel loc: „Este interesant să privești cu atenție la un desiș de pe malul râului, plin de plante de toate felurile, de păsări care cântă în tufișuri, în timp ce diverse insecte zumzăie pretutindeni în jur, și viermii scormonesc prin pământ și apoi să stai să te gândești că aceste forme zămislite cu atâta grijă, oricât de diferite ar fi și depinzând unele de altele în atâtea moduri, au fost create după aceleași legi care acționează împrejurul nostru”.
Trivers și Williams au concluzionat că dacă secretul evoluției constă în faptul că orice animal își are propria nișă în desișul vieții, atunci cel mai mare succes îl vor obține ființele care ocupă cât mai multe nișe. Cu cât urmașul va fi mai diferit, cu atât mai mare va fi probabilitatea ca el să se adapteze unor condiții de viață diferite. în acest sens - și în asta constă ideea de bază - reproducerea sexuală ar prezenta un avantaj:...

pag. 210-211

...situație sau să împărți cu el orice gând sau simțământ. Căci dacă este adevărat că dragostea înseamnă apropiere, atunci înseamnă că în același timp este nevoie și de distanță, ca să ne putem apropia. Depășirea distanței nu este un rău necesar, ci o componentă importantă a iubirii înseși. Psihoterapeutul german Michael Mary nu obosește niciodată să sublinieze în cărțile sale importanța enormă a distanței, deoarece „oamenii sunt dependenți de separare la fel de mult cum își doresc să aibă o relație unită”. Dragostea îl eliberează pe om din cușca propriului psihic, îmbogățindu-l cu o percepție străină deosebit de importantă, care îi lărgește considerabil perspectiva asupra lumii și asupra propriei persoane. Iar dacă acest lucru este adevărat, înseamnă totodată că fără înstrăinare nu se poate. Dacă suntem sinceri cu noi înșine, trebuie să recunoaștem că totala contopire nu este altceva decât o iluzie frumoasă. Căci însăși asigurarea permanentă a comuniunii, pe care îndrăgostiții o practică cu atâta plăcere, nu se dezvoltă din siguranța unui trai comun și nici din experiența comună. Căci altfel, confirmarea experienței comune ar fi atât inutilă, cât și lipsită de sens.

Reguli pentru fericirea în dragoste?

După cum am mai spus, dragostea nu vine fără ca noi să facem ceva pentru asta. Și nici nu funcționează dacă nu facem nimic. Și este bine că se întâmplă așa. Căci nu suntem cu totul la voia întâmplării când vine vorba de dragoste. Deși dragostea nu cade din cer și nici nu poate fi anulată cu ajutorul unei vrăji, ea duce totuși la exagerări confuze. La fel ca Erich Fromm, și psihanalistul Fritz Riemann accentuează faptul că „dragostea nu este o stare, ci un fapt”. Sună bine și este clar, dar este cu siguranță fals.
Dacă dragostea ar fi doar un fapt, și nu o stare, atunci în mod evident orice dragoste ar putea fi salvată prin acțiuni și intervenții. Dar oricine are ceva experiență în domeniu știe că acest lucru nu este posibil. Cu siguranță poți să faci ceva Dentru dragostea ta. Poți face mult bine. dar si mult rău. însă în mod cert nu poți să faci totul, nici în privința propriilor sentimente, nici pentru a le reînvia pe cele ale persoanei iubite.
Tocmai faptul că nu putem controla și manipula totul deschide atâtea uși promisiunilor din ghidurile atotștiutoare. Dacă relația sau căsnicia nu mai merge bine, devenim nepoliticoși între noi, cinici, plictisitori, nervoși și neatenți. Cărțile pline de sfaturi pe această temă ne explică „secretul” căsniciei fericite cu ajutorul unui truc extraordinar: „Fiți amabili și atenți unul față de celălalt!” Foarte înțelept. Dacă ni s-ar părea ușor să fim atenți și amabili cu partenerul de viață, atunci starea de criză a relației nu ar mai exista.
O relație nu se termină pentru că suntem noi neatenți, ci devenim neatenți pentru că vrem să încheiem acea relație. Nu orice căsnicie poate fi salvată. Iar cu ajutorul sfaturilor de acest gen este puțin probabil să fi fost salvată vreuna. Comportamentul nostru se modifică extrem de rar datorită unor sfaturi inteligente - și în orice caz nu pentru mult timp.
Formulele de dragoste nu au întotdeauna la bază dorințe pioase și imperative copleșitoare, ca la Peter Lauster. De câteva decenii, cercetătorii americani și nu numai ei studiază șoaptele și ritualurile îndrăgostiților și le urmăresc ca și cum ar fi vorba de comportamentul de împerechere al unei specii necunoscute de amfibie sau de structura organizațională a unui mușuroi de furnici. Iar regulile extrase de aici se citesc ca niște instrucțiuni pentru funcționarea unui motor Diesel. Unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai acestei bresle este psihologul John Mordechai Gottman, de la Universitatea din Washington. E suficient să citim prezentarea de pe Wikipedia a acestui autor pentru a ne da seama despre ce este vorba: „Dr. Gottman a dezvoltat o metodă cu ajutorul căreia se poate prevedea cu o probabilitate de 90% ce cupluri de proaspăt căsătoriți vor rămâne împreună și care se vor despărți după o perioadă cuprinsă între patru și șase ani. Metoda mai poate prevedea cu o probabilitate de 81% câte căsnicii vor rezista între șapte și nouă ani”.
Cine vrea să cunoască această metodă trebuie să cumpere cartea lui Gottman, The Seven Principles for Making Marriage...

pag. 302-303

Faptul că în prezent există, prin comparație, mai puține nuclee familiale intacte nu este doar consecința unei „răsturnări complete a valorilor” stabilite. S-ar putea ca ideile de auto-realizare, de pildă la femeile de carieră, să contribuie la această situație. Mult mai important este însă faptul că astăzi vrem să împlinim un ideal de familie care nu a existat niciodată la un asemenea nivel. Nucleul familial visat al zilelor noastre este modelul de familie cel mai exigent din câte se pot imagina: o comunitate a împlinirii de sine și a fundamentării sensurilor pentru orice bărbat și pentru orice femeie. Faptul că această „familie romantică” este mai mult-decât un ideal trebuie să fie redemonstrat zi de zi de către fiecare cuplu. Și această sarcină este extrem de solicitantă. Potrivit unui citat a lui Karl Valentin care se referea la artă: „Familia este un lucru frumos - cere însă mult efort”.
Nu există o „întoarcere” la familie, fiindcă sunt foarte puțini cei care vor să se întoarcă într-adevăr la un tipar de genul: „tați muncește și mami iubește copiii și bucătăria”. Cu siguranță pe vremuri mulți părinți aveau o viață mai grea, însă de aceea - probabil - aveau o conștiință mai puțin încărcată. Idealul familiei romantice schimbă aceste raporturi: că avem o familie nucleară sau o familie de tip patchwork, ducem astăzi, cei mai mulți dintre noi, o viață mult mai bună, chiar dacă - din cauza reprezentărilor noastre ideale - avem adesea conștiința mai încărcată. Suntem în realitate mamele și tații perfecți care ne-ar fi plăcut să fim? Avem suficient timp pentru copiii noștri? Le dăm destulă dragoste? Le oferim suficientă siguranță în relațiile adesea turbulente și obositoare? Și mai putem fi în acest caz partenerul de dragoste tulburător și plin de înțelegere?

Mama si tata

Ce se află în spatele laturii comice involuntare are un sâmbure de adevăr: „Femeia modernă care a devenit conștientă de sine suferă în mare măsură din cauza contradicției că, potrivit predispozițiilor sale, ea nu este doar o ființă individuală, ci că este înainte de toate o ființă aparținând speciei. Ea consolidează cele învățate aici atât în calitate de ființă individuală, cât și în cea de ființă aparținând speciei și obține astfel echilibrul. Dacă cea din urmă se consolidează prin reproducere și cea dintâi prin dragoste, cea mai profundă dăruire este împletită cu cea mai profundă stimă de sine.”
Medicul olandez Theodor Hendrik van de Velde, în cartea sa Die vollwertige Gattin. Anleitungen fiir die Frâu und Ihre Helfer („Soția în deplinătatea sa. Indicații pentru femeie și ajutoarele sale”, 1933), s-a gândit la funcția speciei și aptitudinea de a iubi a sexului frumos. Titlul cu nevasta în deplinătatea sa era deja o variantă corectată a primei ediții, apărute cu doi ani înainte. Această primă ediție vorbea despre „soția perfectă”, un atribut care o materializa prea mult pe săraca soție, după cum considera autocritic autorul.
In comparație cu majoritatea contemporanilor săi, van de Velde era un om al progresului. Se preocupa de noile provocări ale rolului femeilor și bărbaților în societatea modernă. Și și-a dat osteneala să scoată un ghid sexual care trebuia să mențină stabilitatea căsătoriei chiar și atunci când ambii, femeie și bărbat, își doreau ca sexul să le aducă ceva. într-un interval de doar șase ani van de Velde a bătut la mașină cinci ghiduri - Soția perfectă, Aversiunea în căsnicie, Erotismul în căsnicie, Fertilitatea în căsnicie și influențarea acesteia de către dorință, precum și Soția în deplinătatea sa. A fost deschizătorul de drumuri al sexualității în lumea occidentală. în 1937, când și-a pierdut viața în urma prăbușirii avionului în care se afla, ghidul său despre căsnicie ajunsese la peste 40 de ediții, în 1928, van de Velde turnase deja filmul Căsătoria; în 1968 a urmat un remake.
Problema foarte actuală a lui van de Velde - cu mult înainte de feminism și de mișcarea de emancipare din Germania Federală a anilor 1970 - era recunoașterea faptului că, în secolul XX, femeia avea de jucat cel puțin două roluri în căsătorie, și anume roluri contradictorii: acela de iubită pasională a bărbatului și de mamă devotată și grijulie a copiilor săi, ceea ce a făcut din soție o servitoare pe două fronturi. Ca medic,...