Moștenirea teologică

Viața Sfântului Sfințit Mărturisitor Ilarion Troițki, arhiepiscopul Vereii

Minunată este Dumnezeiasca Pronie în Sfânta noastră Biserică, vădită în plinătatea harului și a slavei sale!

Biserica Ortodoxă Rusă, în secolul al XX-lea, s-a remarcat prin nevoința măreață a păstrării credinței, mărturisind astfel iubirea pentru Hristos prin mucenicia a milioane de fii ai săi, care strălucesc acum asemenea stelelor de pe cer.

În rândul sfinților se numără și Arhiepiscopul Ilarion (Troitki). Savant și teolog, mărturisitor înflăcărat, râvnitor al altarului dumnezeiesc, iconom chibzuit, păstor înțelept și apărător neînfricat al Bisericii și al dogmelor ortodoxe – acesta este portretul ierarhului Ilarion, care și-a sfârșit slujirea pământească prin cununa muceniciei mărturisirii.

Arhiepiscopul Ilarion (în lume Vladimir Alexeevici Troițki) s-a născut în anul 1886 în satul Lipiți, județul Kașirsk, gubernia Moscova, într-o familie de preot. Bunicul ierarhului, tatăl său, preotul Piorr Troițki, iar mai târziu și fratele au slujit la Biserica Buna Vestire, lângă care au și fost înmormântați. Viitorul ierarh și-a petrecut copilăria într-o atmosferă de religiozitate și de păstrare a tradițiilor credinței ortodoxe. Mai târziu, de fiecare dată când venea pentru câteva zile acasă, părintele Ilarion slujea în această biserică, în care se adunau toți credincioșii din satele învecinate. Era o adevărată sărbătoare atunci pentru întreaga suflare ortodoxă.

Încă din fragedă copilărie el a rămas orfan de mamă. De creșterea copiilor s-a ocupat sora mamei, care era învățătoare la școala parohială. Micuțul Volodea a învățat să citească singur, de mic copil participând la toate slujbele bisericești.

Încă din adolescență viitorul ierarh și-a văzut dinainte calea pe care o va urma. Odată, luându-l de mână pe fratele său mai mic, în vârstă de 3 ani, Vladimir a hotărât să plece la oraș ca să învețe carte. Pe drum, fratele a început să plângă și să-i ceară să se întoarcă acasă, însă Vladimir i-a răspuns: „Ei, atunci o să rămâi neînvățat!” A rămâne ne instruit, pentru un fiu de preot în vârstă de 7 ani, părea a fi soarta cea mai amară.

Dragostea pentru țară, bucuria trăită în fața armoniei naturii, care îl predispunea adeseori la contemplarea frumuseții cerești, au rămas vii în sufletul ierarhului: „Țara mea, cât ești de mare și de necuprinsă! Săracă, și totuși bogată în frumuseți duhovnicești! Avem cea mai mare podoabă... locașurile sfinte care se înalță în mijlocul satelor – bisericile lui Dumnezeu, care se oglindesc în apele râurilor rusești. Încă din copilărie m-am obișnuit, iubite prietene, să contemplu această priveliște de pe malurile râului Oka. Dacă urci dealul care se află la ieșirea din satul nostru și îți arunci ochii peste văile ce se întind de-a lungul Okăi, poți vedea împrejurimile până la 40 de verste depărtare. Distingi casele țăranilor din cele mai apropiate sate, iar mai departe vei vedea doar bisericile: biserica din cărămidă roșie din satul Teșilovsk, biserica albă din Lujki, pe cea din Puscina sau pe cea din Tulicino, iar la orizont se deslușesc clopotnitele din Kașirsk... De fiecare dată când mă întorceam acasă de Paști, ieșeam la râu. La câteva verste depărtare apa râului inunda toată câmpia. Auzeam dangătul vesel și sărbătoresc al clopotelor care răsunau întru slava lui Hristos cel Înviat... Soarele de primăvară strălucește pe cer, șuvoaiele gălăgioase inundă toate șanțurile, iar graurii zboară ici-colo plini de neastâmpăr. Pământul s-a trezit și a început să respire. Primele firișoare de iarbă răzbat la lumină. Natura re învie, iar poporul smerit prăznuiește Învierea Domnului. Auzi cum răsună peste ape dangătul clopotelor și simți cum valuri de bucurie îți inundă sufletul, iar pe obraji ți se preling lacrimi calde. În această stare de încântare stai pironit ore în șir...”

După ce a absolvit Seminarul Teologic din Tula, în 1906, se înscrie la Academia Teologică din Moscova, de care se leagă întreaga sa activitate teologică. Între zidurile Academiei Sfânta Treime s-au conturat concepțiile teologice și s-au precizat preocupările științitice ale viitorului arhiepiscop. Anume aici, lângă moaștele marelui sfânt rus, Cuviosul Serghie, îndemnul de a învinge toate tentațiile acestei lumi a găsit ecou în inima tânărului teolog. Mai târziu, în lucrarea Triunitatea 7ui Dumnezeu fi unitatea omului (Triedinstvo Bojestva i edinstvo celovecestva) se vor preciza trăirile duhovnicești cu care l-a înzestrat Dumnezeu în timpul șederii sale în Marea Lavră.

În timpul studiilor în această Academie i-au fost acordate premiile „Mitropolitul Macarie al Moscovei” și „Mitropolitul Iosif al Moscovei”. Tot în această perioadă, Vladimir Troițki a condus un departament al editurii Academiei Teologice din Moscova, care se ocupa cu răspăndirea unor broșuri cu conținut moral-duhovnicesc, destinate publicului larg; a făcut parte din asociația studențească ce se ocupa cu ajutorarea internatului pentru copiii în vârstă de 7-8 ani.

Între 1906 și 1913, pentru rezultate deosebite obținute la învățătură, Troițki a fost trimis de două ori în străinătate. Prima călătorie a avut loc în 1908, când un grup format din studenți și profesori ai Academiei Teologice a vizitat Răsăritul creștin și câteva țări europene. În urma vizitării Serbiei, Bulgariei, Turciei, Greciei și Athosului, Vladimir Troițki și-a scris impresiile și gândurile sale în cartea De la Academie la Athos (Ot Akademii do Afona). Viitorul ierarh trăia cu durere lipsa de unitate a tuturor slavilor, iar vizitarea Catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol i-a întărit credința în importanța idealului bizantin pentru Rusia contemporană: „Trăsătura principală a bizantinisrnului o constituie întrepătrunderea vieții cu temeiurile și darurile duhovnicești – această îmbinare este cu adevărat divin o-umană și nicidecum umane-divină, ca astăzi”)...

După părerea lui Troițki, idealul bizantin bisericesc în viața socială trebuie să devină idealul capabil să vindece Rusia contemporană de toate bolile timpului.

A doua călătorie, întreprinsă în 1912 în țările occidentale, este descrisă în Scrisori despre Apus (Pisma o Zapade). Deși recunoaște meritele artei apusene, frumusețea naturii, chiar si realizările culturii materiale, Vladimir Troițki critică viața religioasă a Europei accidentale, în comparație cu frumusețea și doxologia slujbelor bisericilor noastre, cu statornicia și realismul Ortodoxiei.

Absolvind Academia de Teologie, V.A. Troițki a fost numit asistent (fiind bursier). Între anii 1912 și 1913 el s-a ocupat de disertația sa de master și de catedră. Arhiepiscopul Ilarion a intrat în istoria teologiei ruse ca un strălucit teolog care și-a dedicat viața studiului eclesiologiei ortodoxe. Despre concepțiile tânărului profesor mărturisesc cuvintele pe care el le-a adresat studenților: „Orice activitate are ca fundament darul Duhului, iar prin descoperirea și prin scopurile sale ea trebuie să devină slujire bisericească. Primim tărie duhovnicească și puteri nu numai pentru folosul nostru, ci pentru Biserică, nu ca să ne fim nouă pe plac, ci Bisericii... Când urc la această catedră, eu îndeplinesc o ascultare față de Biserică, căci numai ea dă sens și valoare adevărată existentei noastre; cred si sunt convins că numai slujirea față de Biserică dă sens și valoare activității noastre pământești.;

A nu sluji Biserica înseamnă deci că nici o activitate nu mai are sens, iar viata noastră este zadarnică.” Activitatea științifică nu este exclusă din această slujire, pentru că știința „tinde spre cunoașterea adevărului”, iar „Biserica, în calitatea ei de păstrătoare a adevărului, poate și trebuie să devină autoritate pentru orice persoană care caută adevărul”.’ În 1913 a susținut disertația de master cu titlul Studii de istoria dogmelor despre Biserică (Ocerki iz istorii dogmata o Țerkvi). Această lucrare fundamentală este răspunsul la evenimentele care se petreceau în Rusia în acea vreme, la secularizarea societății si a statului, care încă de pe atunci se transforma treptat într-o luptă împotriva lui Dumnezeu. Cum afirmă însuși autorul, „de obicei, noi reflectăm asupra unui adevăr doar când auzim vreo obiecție la adresa lui. Cât privește Biserica, gândirea teologică se alarmează doar atunci când se ciocnește de afirmațiile false ale ereticilor și ale schismaticilor care se referă la Biserică”. Lupta viitorului mărturisitor și apărător al Bisericii împotriva ereziei înnoirii a constat nu numai în studii despre istoria dogmelor, ci și în apologia despre caracterul de unitate și de sfințenie al Bisericii.

În același an, 1913, pe 28 martie, în Schitul Paraklit, Vladimir a fost tuns în monahism de Episcopul Nikon (Rojdensrvenski), primind numele Ilarion. Iată ce mărturisește părintele Ilarion despre acest eveniment: „Am depus votul monahal și nu cred că voi mai avea o bucurie asemănătoare cu cea pe care am simțit-o pe 28 martie 1913. Acest sentiment nu a încetat nici când s-a terminat slujba. Sufletul meu slăvea pe Dumnezeu și se bucura... Din experiență pot spune următorul lucru: nu întâmplător, în clipa când cineva este tuns în monahism, preotul care săvârșește slujba spune: «Fratele nostru (N) se îmbracă în haina veseliei și a bucuriilor duhovnicești, spre lepădarea și nesocotirea tuturor necazurilor și ispitirilor diavolești: spre veselia și bucuria întru Hristos, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh».”] Această bucurie duhovnicească de negrăit ierarhul a păstrat-o în suflet până la sfârșitul vieții.

Calea călugăriei este strâmtă și spinoasă, în schimb plină de har. Este opțiunea firească a sufletului curat al alesului lui Dumnezeu, care aspiră la desăvârșire și care fuge de păcatele și ispitele acestei lumi, care dorește să se dedice în întregime slujirii lui Dumnezeu.

Rectorul Academiei Teologice din Moscova, Episcopul Feodor (Pozdeivski), va da un sfat înțelept și părintesc noului nevoitor: „Știu si nu vreau să-ți ascund care este jertfa pe care ai

Pag. 7 – 11