Viața îi dăunează grav sănătății!

pag. 22-23

...22:39) a fost și continuă încă să fie ca un examen de licență la universitatea iubirii. Evident că există numeroase alte lucruri pentru care spiritul trebuie să îmbrace haina carnală, cu scopul de a le putea experimenta.
Motivul pentru care Dumnezeu și-a început Creația a fost acela de a-și manifesta abilitatea de creator divin - prin acest act ajungând să se cunoască pe sine. Creația înseamnă exprimarea creatorului - în consecință, creatorul și creația sunt inseparabile, sunt Unul. Evoluția și cunoașterea de sine reprezintă un proces continuu, ceea ce a fost dovedit și de către știința oficial recunoscută - și anume, că Universul se află într-o continuă extindere și transformare. Apoi, pentru cunoașterea sinelui, a Creației în ansamblul ei, Dumnezeu a creat spiritele, care sunt parte din El. Spiritele au fost, sunt și vor fi trimise în toate părțile universului pentru a învăța, în primul rând prin experimentare, pentru a evolua moral, ca mai apoi să devină și ele creatori divini și să contribuie, să ajute la opera Divinității.
Deși tradiția ezoterică îi acordă o explicație mult mai complexă și complicată, eu consider relatarea din Biblie despre Grădina Edenului (Geneza 2:8 - 3:24), ca o analogie pentru Creație și experimentarea ei de către spirite. La fel a fost creat și omul Adam si pus în gradină „ca s-o lucreze și s-o păzească.” (Geneza 2:15) Omul a dat nume animalelor și plantelor, după care Dumnezeu a făcut din coasta sa pe femeie, numită mai târziu de către Adam, Eva. Astfel omul (spiritul) era un creator, însă la un nivel încă inferior. De la acest nivel, printr-o continuă și susținută evoluție, spiritul va ajunge la un nivel de la care va putea să fie un creator de lumi, pentru care va avea nevoie de o înaltă ținută morală. Cât timp Adam și Eva au trăit conform cu conștiința sădită în ei de către Divinitate, nu au greșit, însă în momentul în care s-au obișnuit cu cele din jurul lor, cu lumea materială (plante, animale etc), au început să asculte unul de celălalt și de șarpe, care „era cel mai șiret dintre toate fiarele de pe pământ...” (Geneza 3:1) Pe acest șarpe îl văd ca fiind partea negativă a personalității, ego-ul, pe care și-o formează spiritul, în general prin educație, credințe, condiționări, preconcepții etc, dar în acest caz particular nu¬mai prin coborârea în trup de carne, în materialitate, urmată de uitarea a cine este el cu adevărat. Odată ce ajunge să acționeze conform cu ego-ul propriu sau al altei persoane (Eva), omul (spiritul adormit) ajunge să încalce diferite reguli divine, după care se desfășoară viața și evoluția în univers. Ego-ul, de unde și termenul de egoist, fiind preocupat numai de propria bunăstare, îl împinge pe om și la fapte necugetate - spre exemplu, să mănânce din roadele pomului interzis - „deschizându-i ochii” cum că este util și bine pentru sine să facă și lucruri considerate a fi negative, contrare legilor divine. Dar, prin iluminare - pe care eu o înțeleg ca o conștientizare a sinelui nostru adevărat, adică a spiritului nemuritor - există posibilitatea pentru orice ființă de a nu mai acționa la îndemnul ego-ului, ci prin conștiință, conform cu natura duhului care s-a coborât în trup uman.
Viața unui spirit întrupat pe Pământ este stabilită dinainte, dar numai în linii mari. După ce ajunge la un nivel ridicat de evoluție și dezvoltare morală, își poate stabili singur traseul viitoarei sale vieți terestre. Pentru spiritele aflate pe un nivel încă scăzut de evoluție, coordonatele viitoarelor vieți sunt stabilite de către frații lor mult mai avansați (însărcinați cu această muncă) sau chiar de către spiritele foarte înalte, care coordonează evoluția de pe întreaga planetă sau din sistemul nostru solar. Planul vieții fiecărui spirit - fie că este stabilit de el însuși sau de superiorii săi - este realizat în deplin acord cu legea evoluției, evenimentele esențiale și obligatorii, acestea formând ceea ce noi numim destin, urmând să-i ofere anumite lecții ființei respective și să contribuie la traseul ei ascendent.
în acest context, ar fi de menționat și faptul că în lumea spirituală se constituie uneori și un soi de grupuri de evoluție,...

pag. 104-105

Prin realizarea a cine ești cu adevărat - adică o entitate superioară corpului carnal muritor și a ego-ului preocupat, în special, de propria bunăstare - vei înțelege și unitatea Vieții, unimea tuturor ființelor care alcătuiesc această Creație divină. Atunci nu ți se va mai părea dificil să îți iubești aproapele, ca pe tine însuți și vei putea să pui interesele lui, cel puțin la egalitate cu ale tale. Iar când vei pune în aplicare aceste lucruri, vei înțelege și faptul că iubirea față de șinele tău spiritual nu este altceva decât iubirea față de sămânța divină, creată „după chipul și asemănarea” lui Dumnezeu, sădită în tine și la îndemnul căreia tu - acest tu în carne și oase - ești capabil să fii așa cum ești și să faci ceea ce faci și anume, o viață mai frumoasă pentru semenii tăi, care sunt, de fapt, frații tăi spirituali.
îți mai ofer un argument, în sprijinul iubirii de sine. Dacă tu nu ești capabil să te iubești, cum poți aștepta ca alții să poată? Iar dacă tu te consideri nedemn de a te iubi, alții de ce să te considere demn să te iubească? Evident că nu poți să ceri altei persoane să te iubească, atâta timp cât tu nu o faci. Prin urmare, dacă vrei să fii iubit, nu ajunge să-i iubești și tu pe ceilalți, ci trebuie să te iubești și pe tine însuți.
Acum înțelegi - dacă nu o știai dinainte, intuitiv sau pe altă cale - că iubirea sinelui spiritual este ceva pozitiv, benefic, superior, înseamnă ajutorarea aproapelui, celebrarea vieții și exprimarea recunoștinței față de Creatorul ei.

De câte feluri este iubirea?

Există două tipuri de iubire; cea care îngenunchează și înalță ochii la cer și cea care privește în jos și mângâie; pe cea de-a doua o consider mai durabilă. Jerome K Jerome (1859-1927), scriitor

După ce am vorbit atât de mult despre iubire, am înțeles și eu câteva lucruri. Chiar dacă iubirea nu poate fi clasificată, comparată, împărțită sau adunată, cred că este bine să facem distincție între diferitele tipuri de iubire, pentru a putea înțelege mai bine și sentimentele noastre, atunci când vorbim despre ea. Nu sunt primul - și, probabil, că nici ultimul - care face o astfel de clasificare. încă din antichitate se făcea o diferență clară între iubirea adevărată și cea carnală, ca să le spun așa. Existau și zei diferiți, responsabili cu aceste tipuri de iubire: Eros era zeul iubirii carnale, iar Anteros al iubirii împărtășite. Eu am delimitat aici trei tipuri de iubire, pe care le voi analiza pe rând.
Prima ar fi iubirea romantică. Aceasta, după cum toată lumea știe, este iubirea dintre două persoane, care implică și atracție de natură fizică. Ea poate să dureze de la câteva luni, în cele mai multe cazuri, până la câțiva ani (destul de rar specialiștii vorbesc de o perioadă cuprinsă între șase luni și doi ani) și aproape exclusiv cu condiția de a o întreține prin gesturi, cuvinte etc.
Un al doilea tip ar fi iubirea necondiționată sau detașată. Aici pot fi incluse atât iubirea pentru partener (în urma unor studii, s-a stabilit că aceasta se manifestă după circa doi ani), cât și iubirea pentru membrii familiei sau pentru prieteni. Această iubire este tolerantă, nu necesită dovezi verbale sau prin gesturi și persistă - în cele mai multe situații - toată viața. Din nefericire, cum orice pădure are și uscături, în ziua de azi întâlnim numeroase cazuri de nesocotire a laturii sale necondiționate - unii dintre cei implicați într-o relație de familie sau una de prietenie profitând sau chiar abuzând de iubirea celorlalți, însă, din punctul meu de vedere, aceea nu mai este iubire, ci interes mascat.
în ce privește aceste două tipuri de iubire, cea romantică și cea necondiționată, trebuie menționat faptul că ambele implică - cu excepțiile de rigoare - o doză de egoism. Aminteș-te-ți atunci când ai fost părăsit de cineva, ți-a părut rău pentru persoana respectivă că a plecat și a ratat ocazia de a fi fericit/ă cu tine sau ți-a părut rău că tu ai pierdut fericirea, ai pierdut...

pag. 153-154

...cum se mai spune în vorbirea curentă, să-și păstreze „capul pe umeri” și „să nu uite de unde au plecat” .
- Frica de responsabilitate. Am atins această temă, de mai multe ori pe parcursul cărții, astfel că nu voi insista asupra ei. Ceea ce vreau doar să mai adaug este că asumarea responsabilității, fiind în același timp și o dovadă de curaj, te ajută să-ți mărești încrederea în sine și să depășești temerile pe care le ai față de insuccese. Dacă vei privi cu atenție fiecare fapt sau lucru, vei observa că cele mai multe dintre ele, pe lângă părțile lor negative, au părți bune și folositoare.
Nu mă îndoiesc că fiecare om, pe lângă fricile comune discutate aici, are și diferite frici particulare, ca să le spun așa, mici temeri legate de diferite aspecte ale vieții sale. Este indicat ca orice tip de frică, dacă constatăm că pune piedici dezvoltării noastre ca ființe umane, să fie depășită pentru ca, prin îndepărtarea limitărilor pe care le determina, să-i dăm voie sinelui nostru să se manifeste în deplinătatea potențialului cu care a fost înzestrat de către Creator.

Teama de moarte

Ce este moartea, dacă nu punctul culminant al vieții? Deci, nu vă fie frică... - Poem galez, autor necunoscut.

Am ținut în mod deosebit să tratez această chestiune, teama de moartea fizică, într-un subcapitol separat, datorită importanței pe care o ocupă în viețile oamenilor. Deci, să vedem de ce ne este atât de frică...
în avansatul secol al XX-lea, în care ne trăim viața, moartea este considerată încă un subiect tabu. Este văzută ca ceva rău și diferit de viață - chiar opus vieții. Dar nu este așa.
Moartea face parte din viață, este o componentă a ei, chiar dacă e partea sa finală. Ai văzut vreo piesă de teatru fără final? Cred că nu. La fel cum piesa de teatru fără partea sa finală nu ar fi completă, tot așa și viața în plan material, fără moartea fizică, nu ar fi completă. Deocamdată, aceasta este situația. Poate viitorul va aduce schimbări și pe acest plan.
Dar totuși, de unde izvorăște teama de moarte? De ce apare ea? De ce ni se pare ceva extraordinar, dacă la un moment dat plecăm din această viață? Oare pierdem ceva? Se pare că da, pierdem ceva, pentru că altfel nu văd de ce ar exista această frică. Dar ce am putea pierde? Firește că vom lăsa în urmă, tot ceea ce este material în această viață: oameni, obiecte, proprietăți, situații, cariere, animale de companie. Nu ducem nimic cu noi - iar asta o știm cu toții.
Dacă ai face o evaluare interioară, cu privire la ce simți în relația cu diferite persoane, cu bunurile pe care le deții, cu locul de muncă și așa mai departe, vei descoperi că ai o strânsă legătură atât cu oamenii din jurul tău, cât și cu locul tău de muncă, cu banii tăi, cu mașina ta, cu casa, cu obiectele din casă, chiar cu hainele tale. Orice pierdere pe aceste paliere îți produce supărare și simți ca și cum ai fi pierdut ceva din tine, simți un gol în suflet. Acesta este semnul clar al dependenței față de totul din jurul tău. Te identifici cu ceea ce deții. însă nu poți da vina numai pe tine, pentru acest mod de a gândi și a simți. Societatea în care trăim, economia de consum din jurul nostru, manipulează prin reclame spre acest fel de a vedea lucrurile. Te îndeamnă să cumperi una sau alta, pentru că, fără acel obiect, tu nu ești fericit/ă și chiar mai mult, nu ești întreg/ întreagă. Dacă nu deții cutare model de mașină, nu te poți număra printre oamenii care merită luați în seamă. Dacă nu porți hainele potrivite nu ești la modă, deci nu ești cool. Dar ai noroc, totuși! Toate acestea se pot rezolva. Cumperi ceea ce trebuie și problema ta dispare. Vei fi la modă, vei fi vizibil pe stradă și toți...

pag. 217-218

Iubește-i pe toți, nu-i jigni pe cei suferinzi nici cu cuvântul, nici cu fapta, nici cu gândul.
Nu te lăuda cu puterea ta, nu promite nimic, nu plăti răul cu rău, nu le face rău dușmanilor, vorbește despre ei de bine, fără a face deosebire între ei și tine.”
Nu am de făcut decât un foarte scurt comentariu despre cele de mai sus, pe care îl voi sintetiza într-o singură propoziție: aceasta înseamnă să fi om cu educație superioară!

Inamicul nu există! Renunțarea la dualitate

Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc... - Matei, 5:43-45

Acord o importanță aparte dușmanului imaginar, creat de societate sau de către o parte a ei, pentru a motiva oamenii să devină mai buni în ceea ce fac (dar nu și în suflet), mai mari, mai puternici sau mai frumoși (dar nu și în interior). Această motivare s-a făcut prin construirea unui mit al inamicului, cu care o anumită persoană trebuie să lupte, pentru a obține slujba mai bună, casa mai mare, locul mai bun de parcare și așa mai departe. Și cine întruchipează acest dușman feroce, cu care trebuie să-ți dispuți orice lucru de pe lumea asta? Cine altcineva, decât un semen de-al tău. Și dezbinarea umană a început...
Se pare că foarte repede au uitat oamenii cuvintele marilor spirite venite printre ei, ca să le de-a o mână de ajutor în evoluția lor spre ceva mai bun și mai frumos. Buddha, Zarathustra, Iisus, Mohamed etc, toți au vorbit despre iubirea pentru aproapele. Mă întreb, atunci, cine este și unde este dușmanul. El nu există! Cel mult tu ești propriul tău dușman. Inamicul din exterior este o creație artificială, venită din exteriorul tău și care trebuie ignorată. Odată ignorat sau tratat cu bunăvoință, dușmanul imaginar va dispărea din mințile și sufletele noastre. Și vei vedea atunci, că fiecare poate trăi liniștit alături de vecinul său, că nu trebuie să lupte cu nimeni și nici „să moară capra vecinului”, pentru a obține ceea ce dorește și pentru a se simți împlinit, deoarece fiecare persoană va primi mereu, ceea ce merită.
Ideea esențială este să devină fiecare propriul competitor, să încerce să se depășească și să devină mai bun decât este el însuși în acea clipă și nu să concureze sau să se compare cu vecinul sau colegul, întrucât așa se ajunge la dezbinare. Societatea poate să progreseze și prin conștientizarea fiecăruia că perseverând în dezvoltarea sa proprie, pe toate planurile, fără a-și concura și elimina colegii de evoluție, participă la crearea unei lumi mai bune și mai fericite pentru sine și pentru restul omenirii, deoarece orice gândește, vorbește sau face un singur om îi afectează, direct sau indirect, și pe ceilalți.

Un nou mod de a alege

Chiar și gândul de a dărui, de a binecuvânta sau o simplă rugăciune, au puterea de a schimba viața celor din jur și, implicit, pe a noastră. - Deepak Chopra, scriitor, medic

în general, alegerile pe care le fac oamenii se află în limitele unor reguli și credințe care le-au guvernat viețile până în acel punct. Am mai vorbit de limitările create de aceste obișnuințe și preconcepții, însă în ultimii ani lucrurile au început să se schimbe. Tot mai mult vedem înjurai nostru că oamenii iau decizii ciudate la prima vedere - decizii pe care, cu ceva timp în urmă, le-ar fi considerat de neconceput.
Constat acest lucru și în ce mă privește. Niciodată nu mi-am imaginat că voi scrie o carte de acest fel. Că voi scrie cărți, am știu deja de ceva timp, deoarece lucrez și în domeniul cercetării științifice, însă nu m-am așteptat să iau decizia de a...