Psihoterapie: Experiența unui practician jungian

„Îi datorez totul!”

Marie Louise von Franz, analistă formată sub îndrumarea directă a lui Cari Gustav Jung, a devenit la scurtă vreme după ce l-a întâlnit pe fondatorul psihologiei analitice o respectată, apropiată și foarte apreciată colaboratoare a acestuia. Copleșită încă din anii studenției de impozantul și chipeșul doctor Jung, Marie Louise von Franz nu a ezitat să vorbească despre impactul afectiv enorm pe care l-a avut întâlnirea cu mentorul ei, despre faptul că s-a îndrăgostit de el „într-un transfer groaznic” și a nutrit ani de zile „o mare pasiune de școlăriță” (Dierdre Bair, „Jung. O biografie”, p. 365).

Pentru tânăra de 19 ani a fost o imensă onoare prețuirea pe care doctorul Jung a manifestat-o față de inteligența, seriozitatea, puterea ei de muncă, iar devotamentul față activitatea lui l-a convins imediat că poate conta pe implicarea și participarea ei la consolidarea identității culturale a psihologiei analitice. Nu este de mirare că atunci când Jung i-a conturat perspectiva unei cariere ca principala lui colaboratoare, von Franz s-a dedicat În totalitate muncii de traducere din greacă și latină a unor texte de alchimie pe care Jung le considera extrem de importante, procesul „transmutației” alchimice fiind, din punctul lui de vedere, o parabolă inspirată a individuației reușite. Apropierea de alchimie a avut pentru Jung o miză enormă, deoarece i-a permis depășirea limitelor în care-l țineau încorsetat mitologia, studiile de religie comparată, diversele sisteme filosofice studiate de-a lungul timpului și gnosticismul. Von Franz a crezut în instinctul maestrului său, și pe bună dreptate, iar faptul că l-a secondat în munca lui începând din anul 1930 și până la moartea acestuia, dovedește că universul imens al alchimiei pe care l-au explorat împreună a constituit nu numai pentru el etapa studiilor cele mai consistente, ci și pentru ea fundamentul unei opere cu adevărat excepționale, poziționând-o în linia întâi a continuatorilor operei marelui gânditor al modernității care a fost Cari Gustav Jung. Multe dintre lucrurile pe care Jung i le povestea, după cum ea însăși susține, au constituit prilejul unei vieți întregi de reflecție și elaborare.

Evoluția carierei lui von Franz a fost destul de sinuoasă, ea având de înfruntat gelozia și ostilitatea colaboratoarelor mai vechi ale lui Jung, dar introvertită, așa cum se caracteriza, s-a dedicat în totalitate muncii și misiunii care pentru ea avea un caracter sacru, izolându-se multă vreme de oameni, de tineri din generația ei și muncind cu zel în domeniul alchimiei.

Opera ei însă dovedește că a muncit nu doar cu zel, ci și cu foarte mult folos, ceea ce a atras respectul lui Jung care a considerat-o până la sfârșitul vieții colaboratoarea, confidenta și prietena lui cea mai apropiată. Chiar lucrarea dedicată prezentării simbolurilor care apar cu o mare frecvență în evoluția psihică a omului, pentru realizarea căreia Jung și-a invitat cei mai talentați colaboratori, a fost finalizată sub conducerea lui von Franz la solicitarea specială a acestuia, atunci când și-a dat seama că nu va mai trăi până la finalizarea manuscrisului. Iată, deci, o colaborare care a fost foarte fructuoasă pentru ambii parteneri: textele elaborate de Jung după 1930 (dedicate relațiilor dintre psihologie și alchimie, dar și chestiunii religiei și a raporturilor acesteia cu vastul domeniu al psihicului uman) au avut ca accesorii În susținerea argumentației discuțiile intense ale celor doi colaboratori pe marginea operelor alchimice traduse de von Franz, iar opera consistentă a Marie-Louisei von Franz înflorește pe terenul oferit cu generozitate de maestrul ei, aducând în unele cărți clarificări inestimabile asupra subiectelor majore ale Operei lui Jung, în devoțiune și fidelitate față de esența acestora, dar folosind, În același timp, un corpus impresionant de date culese prin munca sa ca analist.

Cartea Psihoterapie pe care Editura Herald o oferă publicului din România, contrar a ceea ce ar putea sugera titlul destul de specializat, nu este pentru uzajul exclusiv al psihoterapeuților jungieni sau de altă orientare. Cred că este un instrument util pentru un public cât de cât familiarizat cu psihologia analitică și, la rigoare, pentru cititorul interesat să se cunoască, să-și exploreze interioritatea și să evolueze psihic. De fapt, miza cărții, din punctul meu de vedere, este aceea de a oferi o imagine în legătură cu procesul de dezvoltare psihică ce se desfășoară în interiorul nostru și de a ne provoca să devenim tot mai conștienți, prin reflecție și efort personal, de miracolul pe care-l conținem în noi: „Marele Om”, Sinele, centrul sau nucleul care organizează creșterea noastră psihică. Cu o profunzime și cu o rigoare exemplare, Marie Louise von Franz scrie și, pe alocuri, ne vorbește în secvențele de interviu prezentate la finalul câtorva capitole, despre sâmburele de divinitate care ne dirijează, în secret, în direcția împlinirii destinului nostru. Este ceea ce Jung numește autorealizare sau individuare realizată în modconștient, pentru că, așa cum ne previne autoarea „Până și ceva atât de măreț ca Sinele, poate fi realizat numai de către Eu. Aceasta se înțelege prin autorealizare”. (p.18)

Adesea Marie Louise von Franz revine în cărțile ei la această idee – asupra căreia Jung a insistat foarte mult mai ales în textele catalogate ca „subversive” de către reprezentanții bisericii, cum este „Răspuns lui Iov” –, considerând-o, probabil, insuficient înțeleasă în exigența ei fundamentală, pe care Jung a formulat-o astfel:

Diferența dintre procesul de individuare natural, care se desfășoară inconștient, și cel conștientizat este uriașă. În primul caz, conștiința nu intervine nicăieri; prin urmare, sfârșitul rămâne la fel de obscur ca începutul. În cazul al doilea, dimpotrivă, iese atât de multă obscuritate la lumină, încât, pe de o parte, întreaga personalitate este iluminată, iar pe de altă parte, conștientul câștigă, inevitabil, în amploare și înțelegere... Procesul de individuare provine din ceva și vizează ceva care nu poate fi numit, ceva inefabil,

pentru care Jung a preferat termenul „Sine”. Sinele desemnează arhetipul totalității și imaginea lui Dumnezeu coincide cu acest arhetip. Nu înseamnă, firește, cum explică von Franz în discursul ei despre autorealizare, că imaginea lui Dumnezeu din Sine îl înlocuiește pe însuși Dumnezeu, ci doar că îl simbolizează.

Există un sens etic în toată această abordare jungiană care, foarte simplu, ar putea fi formulat spunând că nu ne naștem oameni – dincolo de nivelul biologic –, ci devenim oameni, ceea ce înseamnă că nu trebuie să irosim șansa de a ne fi născut, plecând de pe lume la fel de inconștienți cum am intrat. Conștientizarea sâmburelui divin din interior, a Sinelui, este, cu alte cuvinte, opera misterioasă căreia ar trebui să ne consacrăm. Iată aspectul pedagogic și mistic-religios al psihologiei analitice. Cred că tocmai acest aspect a provocat, în timp, constituirea grupului semnificativ de adepți al psihologiei analitice, dar – să nu ignorăm – și criticile furibunde ale opozanților. Lui i se consacră Marie Louise von Franz în lucrarea de față, dovedindu-și fidelitatea față de esența gândirii mentorului său, de altfel tot timpul prezent în paginile cărții.

Von Franz evocă la un moment dat instinctul remarcabil al lui Jung de a decela – într-un discurs plin de platitudini, de povestirea cu lux de amănunte a unor conflicte conjugale, scene de gelozie, fantezii erotice și resentimente reprimate, probleme materiale și alte manifestări ale omenesc prea omenescului – povestea destinului din spate sau „mâna lui Dumnezeu”. În situații aparent banale de tipul celor enumerate mai sus, Jung căuta intenția suprapersonală din spate și sensul general al evoluției care reușea să facă dramele individuale suportabile și să ajute pe fiecare „să descopere ce îl susține când el Însuși nu se mai poate susține”. Dar pentru a zări „mâna lui Dumnezeu” trebuie să ne analizăm cu atenție. O putem face reflectând la temele majore ale evoluției psihice pe care le abordează Marie Louise von Franz și la acuratețea uzajului metodelor specifice analizei jungiene.

Un spațiu generos este consacrat, în prezenta lucrare, prezentării funcțiilor psihice și a modului În care interacționează ele în conturarea unei tipologii foarte utile în procesul de analiză, dar și în autocunoaștere. Autoarea atrage atenția (pornind de la cunoscuta lucrare „Tipuri psihologice”, rodul a peste douăzeci de ani de muncă a lui Jung în domeniul psihologiei practice, după cum ne asigură el însuși) asupra dificultății, în cazul anumitor oameni, de a-și recunoaște apartenența la un tip și în acest sens furnizează – în descrierile efectuate și prin exemplele la care recurge – repere deosebit de utile cititorilor care-și propun să facă din ei înșiși, sau din alții, un obiect de cunoaștere. Fără să absolutizeze valoarea tipologiei jungiene, von Franz insistă asupra fertilității modelului tipurilor, în sensul că pe baza lui individul poate descoperi modul și sensul în care este necesar să evolueze.

De fapt, tipologia schițată are rolul de a-l introduce pe cititor în problematica funcției inferioare, acea poartă prin care se insinuează în viața noastră conținuturile inconștientului sub formă de experiențe simbolice. Acțiunea ei are întotdeauna o mare încărcătură emoțională și pentru fiecare om reprezintă o mare provocare, în sensul că este funcția cea mai lentă, mai „infantilă”, mai sensibilă și mai „tiranică”. Dar cum ambivalența este trăsătura de bază a psihicului uman, tiranul care nu Încetează să ne chinuiască este și cel mai fascinant și mai dramatic din ființa noastră, prin contactul cu el simțim cum viața pulsează și se reînnoiește, cum potențialul nostru sporește. Putem explica această stare a lucrurilor prin activismul funcției inferioare: el pune în scenă tocmai posibilitățile latente, ignorate sau despre care nu aveam nicio bănuială că ar exista.

Foarte interesant și extrem de clar schițează Marie Louise von Franz evoluția psihică prin dezvoltarea de timpuriu a unei funcții principale (gândirea, sentimentul, intuiția sau senzația) și integrarea treptată în domeniul conștiinței a altor două funcții auxiliare, cea de-a patra rămânând – poate definitiv și spre marea pierdere a celui în cauză – inconștientă. Adaptarea noastră la lumea exterioară este în mare măsură răspunzătoare de această dispoziție a funcțiilor, iar reflexivitatea nu este, din păcate, o dispoziție achiziționată sau exersată riguros de cei mai mulți dintre oameni. Am cunoscut destui care spun fie că n-au nevoie, fie că n-au timp pentru așa ceva. Viața nu-l așteaptă pe cei căzuți pe gânduri, cred, foarte sincer, aceia – nu puțini la număr – dominați de imperative ale vieții practice.

Marie Louise von Franz, însă, bazându-se pe experiența excepțională de viață a mentorului său și pe propriile sale observații în legătură cu natura umană, insistă asupra modului în care putem deveni conștienți de funcția inferioară și de câștigul ce decurge de aici. Este vorba, evident, de un câștig obținut printr-o pierdere, dat fiind că ne situăm în domeniul psihicului guvernat, după cum am mai spus, de legea ambivalenței. Orice conștientizare a laturii inferioare generează conflicte puternice: tipul sentiment, bunăoară, ar putea fi nevoit, prin această conștientizare, să-și sacrifice sentimentele, tipul gândire s-ar putea să fie obligat să-și reconsidere punctul de vedere, tipul intuiție să fie pus În situația de a lua în calcul datele obiective pentru a-și corecta incertitudinea în privința realității, iar tipul senzație să accepte că lumea este incomparabil mai mult decât percep simțurile sale evoluate și că invizibilul este la fel de real ca vizibilul.

Din această mișcare de restructurare a personalității, din această re-identificare rezultă ceva nou, o perspectivă foarte diferită, conturată prin alternarea tuturor funcțiilor în realitatea

Pag. 5 – 9