Unde sălășluiește Dumnezeu?

CANA DE TINICHEA

Filip se trezi dis-de-dimineață și, sărind din pat, alergă iute la fereastră. Fața lui se umplu de un zâmbet luminos. După două săptămâni de ploaie, cerul se însenina se parcă tocmai pentru praznicul Înălțării Domnului. Cu multă bucurie merse înaintea icoanei Maicii Domnului cu Pruncul și, ridicându-și privirea, grăi cu veselie:

— Doamne, îți mulțumesc că ai făcut iarăși cerul senin. Îmi era așa de dor să mai fac „broscuțe” pe lac.

Apoi își luă un scăunel cu trei picioare și urcând pe el se întinse și sărută pe obraji Pruncul din icoană, iar Măicuței îi mângâie mâinile. Rămânând în picioare pe scaun, se întoarse spre fereastră și văzând azurul cerului deschise brațele de bucurie și strigă:

— „Broscuțele” vor ajunge în soare!

Însă îndată pricepu că s-ar putea să îl audă sora ori părinții săi. Cu toate că odăile lor nu erau învecinate cu a lui Filip, glasul copilului ajunse și la urechile mamei. Însă ea era obișnuită cu năzdrăvăniile și firea vioaie a lui Filip. Câteodată copilul râdea în hohote în vremea somnului, iar alteori jocurile de peste zi și le continua în vis, prin țipete ori chicoteli. Într-o noapte îl auzise
cum, în timp ce dormea, explica răspicat regulile unui anumit joc. Așa că atunci când auzi țipătul cu „broscuțe”, femeia surâse gândind că fiul ei hoinărește prin dorințele sale din vis. Dar lucrurile nu stăteau tocmai așa. În odaia lui, Filip își scoase de sub pat trăistuța cu pietricele rotunde și netede, asemenea unor monede mari. Pietrele acestea și le adunase de prin pietrișul drumului în cele două săptămâni ploioase.

Soarele încă nu răsărise așa că trebuia să se grăbească. Știa că părinții nu i-ar fi dat voie să meargă atât de devreme pe marginea lacului, așa că se furișă din casă. Chiar lângă zidul de împrejmuire al curții lor era un cireș timpuriu, cu crengi foarte mari. Se sui iute în el și, trecând printre ramurile îmbelșugate de roade, rupse în grabă câteva cireșe și le vârî în traistă. Apoi pomi pe o creangă groasă ce trecea peste gard și înaintă cu grijă. Ajuns înspre vârful ei, creanga se aplecă, iar copilul sări în uliță. Știa că atunci când se va întoarce vor fi deschise porțile curții, așa că acum toată grija lui era să ajungă cât mai repede la marginea lacului. Se pomi pe drum și goni atât de tare, încât de ai fi auzit numai sunetul pașilor săi pe pietriș ai fi zis că trebuie să fie vreun mânz alergând.

Filip ajunse pe țărmul lacului și, cu toate că gâfâia, bucuria îi era nespusă. Soarele se pregătea să răsară și lumina blândă a zorilor învăluia cerul dinspre răsărit. Băiatul se așeză, ca întotdeauna, în partea dinspre apus a apei. Și, pentru că lacul era foarte mare, dacă se apleca punându-se în genunchi, vedea soarele răsărind tocmai din apă. Printre aburii subțiri ce înveșmântau luciul apei, soarele se înălța încet și își revărsa primele raze. Strălucirile de foc își făcură loc printre aburii plăpânzi ai dimineții, iar lacul cuprinse în oglinda valurilor sale frumusețea de taină a începutului zilei. Parcă și sălciile scorburoase de pe malul lacului își aplecau crengile întru întâmpinarea Răsăritului.

Băiatul rămase în genunchi și în mare grabă își dădu jos trăistuța de pe umăr. Scoase îndată cireșele și le puse pe o piatră mare și netedă ce se afla alături. Apoi, privind lumina de pe lac, Filip rămase în tăcere.

Toată povestea cu venirea pe țărmul apei începuse la sfârșitul iernii, când tatăl său îl învățase să facă „broscuțe”. Copilul, la rândul său, îi învăță și pe prietenii lui. Băiatului îi plăcea foarte mult această joacă și adeseori venea de unul singur pe malul lacului ca să devină mai iscusit în aruncarea „broscuțelor”. Secretul era să arunci stând cât mai jos; apoi trebuia să învârți cât mai tare piatra, cu

Pag. 9 – 11